TOMISTHECAT.WORDPRESS.COM S-A MUTAT PE TOMISTHECAT.RO
TOMISTHECAT.WORDPRESS.COM S-A MUTAT PE TOMISTHECAT.RO

C.S. LEWIS – BINELE şi RĂUL, ca indicii cu privire la semnificaţia Universului

DACĂ DOREŞTI SĂ ÎŢI EXPRIMI VREUN GÂND DESPRE LUCRAREA „C.S. LEWIS – BINELE ŞI RĂUL CA INDICII CU PRIVIRE LA SEMNIFICAŢIA UNIVERSULUI” DERULEAZĂ ACEASTĂ PAGINĂ WEB (CU AJUTORUL ROTIŢEI SCROLL DIN MOUSE) ŞI ÎN PARTEA DE JOS VEI GĂSI RUBRICA LEAVE A REPLY

Aş dori să evoc memoria regretatului poet şi blogger evanghelic IONATAN PIROŞCA care prin dăruirea şi bunătatea sa, a permis accesul publicului internaut la o lucrare de referinţă a marelui apologet CLIVE STAPLES LEWIS (1898-1963) o lucrare excepţională numită MERE CHRISTIANITY (CREŞTINISM PUR ŞI SIMPLU) Am considerat că este de datoria mea morală să preiau acest material de pe Internet şi să-l public pe blogul meu, deoarece POPORUL ROMÂN TREBUIE SĂ CITEASCĂ ACEASTĂ CARTE EXCEPŢIONALĂ ce nu trebuie să lipsească din casele românilor ! Poporul român trebuie să respingă cu fermitate toate non-valorile şi trebuie să contracareze fenomenele de degradare valorică care iau o amploare din ce în ce mai mare, telenovelizând, manelizând şi ferentarizând din ce în ce mai mult spaţiul cultural şi spiritual al României ! Trebuie să contribuim fiecare dintre noi la purificarea şi la valorizarea societăţii româneşti, în această direcţie, încadrându-se şi decizia mea de a-l face cunoscut, românilor, pe un om extraordinar care a avut neşansa să treacă în veşnicie EXACT în ziua asasinării preşedintelui american Kennedy (22 noiembrie 1963), moartea lui fiind umbrită din nefericire de acel eveniment cu puternice rezonanţe mediatice !
Ziarele s-au vândut mult mai bine dacă au scris despre moartea lui Kennedy, decât dacă ar fi scris mai mult despre moartea şi mai ales despre opera reputatului profesor universitar C.S. LEWIS !
Dumnezeu să mângâie familia îndurerată a lui Ionatan Piroşca care a trecut în veşnicie la numai 52 de ani ! Mulţumim, Ionatan, pentru tot ce ai făcut pentru proclamarea Evangheliei ! Să ne revedem cu bine în Împărăţia lui Dumnezeu !

CARTEA „CREŞTINISM PUR ŞI SIMPLU” – C.S. LEWIS, POATE FI CUMPĂRATĂ DE LA EDITURA HUMANITAS !

De la data când a fost prima dată publicată (1941) şi până astăzi, cartea aceasta s-a vândut în multe exemplare şi le-a slujit multor intelectuali drept călăuză pentru întoarcerea la o credinţă vie şi mântuitoare în Dumnezeu.
Citiţi-o şi nu veţi regreta !

CARTEA I – BINELE ŞI RĂUL CA INDICII CU PRIVIRE LA SEMNIFICAŢIA UNIVERSULUI

1. LEGEA NATURII UMANE

Oricine a auzit oameni certîndu-se. Uneori cearta lor pare nostimă, iar alteori pare de-a dreptul neplăcută; dar oricum ar părea, eu cred că putem învăţa un lucru foarte important dacă ascultăm la lucrurile pe care le spun ei. Ei spun ceva de genul: „Cum ţi-ar place dacă ţi-ar face ţie cineva lucrul acesta?” — „E locul meu; eu am fost primul aici” — „Dă-i pace; nu-ţi face nici un rău” — „De ce să începi tocmai tu?” — „Dă-mi o felie din portocala la. Eu ţi-am dat dintr-a mea” — „Haide, doar mi-ai promis”. Oamenii spun lucruri de felul acesta în fiecare zi, oameni învăţaţi sau neînvăţaţi, copii sau oameni mari.

Ceea ce mă interesează pe mine în toate aceste remarci este că omul care le face nu spune doar că întâmplător purtarea celeilalte persoane nu-i este pe plac. El face apel la un standard de conduită care se aşteaptă să fie cunoscut de cealaltă persoană. Foarte rareori se întâmplă ca persoana cealaltă să răspundă: „Ia mai lasă-mă-n pace cu standardul tău!” Aproape întotdeauna ea încearcă să arate că ceea ce a făcut nu încalcă de fapt standardul sau că, dacă o face, există o scuză specială. Ea pretinde că în cazul acesta aparte există un motiv special pentru care persoana care a ocupat cea dintîi locul ar trebui să-l cedeze, sau că lucrurile au fost diferite atunci cînd a primit o felie de portocală, sau că s-a întîmplat ceva care o împiedică să-şi respecte promisiunea.

S-ar părea, de fapt, că amîndouă părţile au avut în gînd o Lege sau o Regulă oarecare cu privire la corectitudine, la conduita decentă, la moralitate sau la orice altceva ai vrea să spui, o Lege cu privire la care ei sînt de acord. Şi într-adevăr, ei sînt de acord cu privire la ea. Dacă nu ar fi aşa, ar putea, desigur, să se lupte ca animalele, dar nu s-ar putea certa, în sensul uman al cuvîntului. Cearta este o încercare de a arăta că persoana cealaltă greşeşte. Nu ar avea nici un sens să încerci să faci acest lucru, dacă cele două părţi nu ar avea o oarecare înţelegere cu privire la ce este Binele şi Răul; tot aşa, nu ar avea sens să spui că un jucător de fotbal a comis fault, dacă nu ar exista o înţelegere oarecare cu privire la regulile jocului de fotbal.

Această Lege sau Regulă despre Bine şi Rău a fost numită mai demult Legea Naturii. In zilele noastre, cînd vorbim despre „legile naturii”, ne referim de obicei la legi cum sînt gravitaţia, ereditatea sau legile chimiei.

Dar cînd gînditorii din vechime au numit Legea Binelui şi Răului „Legea Naturii”, ei au înţeles prin aceasta „Legea Naturii Umane”. Ideea era că, după cum toate corpurile sînt guvernate de legea gravitaţiei şi după cum toate organismele sînt guvernate de legi biologice, tot aşa creatura numită om îşi are legea ci— cu deosebirea că un corp [fizic] nu poate alege dacă să asculte sau nu de legea gravitaţiei, în timp ce omul poate alege dacă să asculte sau nu de Legea Naturii Umane.

Putem formula ideea aceasta într-un alt mod. Orice om este supus în orice clipă la acţiunea cîtorva seturi de legi, dar există numai o singură lege pe care are libertatea să nu o respecte. Ca şi corp [fizic], el este supus gravitaţiei şi nu o poate încălca; dacă îi dai drumul în aer, fără să-1 susţii într-un fel oarecare, el nu are mai multă libertate decît o piatră în ceea ce priveşte căderea. Ca organism, el este supus diferitelor legi biologice pe care nu le poate încălca, întocmai cum nici animalele nu le pot încălca. Cu alte cuvinte, el nu poate încălca acele legi care îi sînt comune lui şi altor lucruri; dar legea care este specifică naturii sale umane, legea pe care nu o are în comun cu animalele, cu plantele sau cu lucrurile neînsufleţite, este cea pe care o poate încălca dacă alege să o facă.

Legea aceasta a fost numită Legea Naturii, deoarece oamenii au crezut că fiecare o cunoaşte prin însăşi natura sa şi că nu are nevoie să fie învăţat. Desigur, ei nu au vrut să spună prin aceasta că nu s-ar putea să găseşti ici şi colo cîte un individ bizar care să nu o cunoască, la fel cum găseşti cîţiva oameni care nu pot distinge culorile sau care nu au ureche muzicală. Dar luînd rasa umană în întregime, ei credeau că ideea umană de comportare decentă era de la sine înţeleasă de oricine. Şi eu cred că ei aveau dreptate. Dacă nu ar fi avut dreptate, atunci toate lucrurile pe care le-am spus noi despre război ar fi absurde. Ce sens ar fi avut să spunem că duşmanul greşeşte, dacă Binele nu este un luciu real pe care, în adîncul fiinţei lor, naziştii îl cunoşteau la fel de bine ca şi noi şi ar fi trebuit să-1 pună în aplicare? Dacă ei nu ar fi avut idee despre ce înţelegem noi prin bine, atunci, puteam să ne luptăm, clar nu puteam săi învinovăţim pentru aceasta, la fel cum nu-i puteam învinovăţi pentru culoarea părului lor.

Cunosc cîţiva oameni care susţin că ideea Legii Naturii sau a comportării decente, cunoscută de toţi oamenii, este nefondată, deoarece diferite civilizaţii şi diferite epoci au avut principii morale diferite.

Dar afirmaţia aceasta nu este adevărată. Au existat diferenţe între principiile lor morale, dar acestea nu au fost niciodată diferenţe totale. Dacă cineva va face efortul să compare învăţăturile morale ale, să zicem, egiptenilor, babilonienilor, hinduşilor, chinezilor, grecilor şi romanilor din antichitate, ceea ce-1 va izbi va fi asemănarea dintre ele şi asemănarea tuturor cu învăţătura noastră morală. Cîteva dovezi în sensul acesta le-am adunat într-o anexă la o altă carte intitulată The Abolition of Man (Abolirea omului); dar pentru scopul nostru prezent este suficient să-1 întreb pe cititor ce crede el că înseamnă o moralitate totalmente diferită. Imaginaţi-vă o ţară în care oamenii ar fi admiraţi pentru că fug de pe cîmpul de luptă, sau în care cineva s-ar simţi mîndru dacă i-ar înşela pe toţi oamenii care au fost buni cu el. Aţi putea la fel de uşor să vă imaginaţi o ţară în care doi şi cu doi fac cinci. Oamenii s-au deosebit întotdeauna în concepţia lor cu privire la persoanele faţă de care trebuie să fii altruist — dacă numai faţă de familia la, sau faţă de compatrioţii tăi, sau faţă de toţi oamenii. Dar oamenii au fost întotdeauna de acord că omul nu trebuie să fie egoist. Egoismul nu a fost admirat niciodată. Oamenii au avut păreri diferite cu privire la numărul de neveste pe care trebuie să le aibă, dacă să fie una sau patru. Dar ei au fost de acord întotdeauna că nu trebuie să fie permis ca să iei pur şi simplu pe orice femeie care îţi place.

Dar lucrul cel mai remarcabil este următorul. Ori de cîte ori vei găsi un om care spune că el nu crede într-un Bine şi Rău real, vei descoperi că-şi va retrage afirmaţia o clipă mai tîrziu. El poate să-şi încalce promisiunea pe care ţi-a făcut-o, dar dacă tu încerci să încâlci o promisiune pe care i-ai făcut-o, înainte ca să poţi spune tu un cuvînt, el va protesta: „Nu e bine ce faci”. O naţiune poate spune că tratatele sînt lipsite de valoare; dar apoi, în clipa următoare, îşi va dezminţi afirmaţia spunînd că un anumit tratat pe care a vrut să-1 încalce a fost nedrept. Dacă tratatele nu au nici o valoare şi dacă nu există Bine şi Rău — cu alte cuvinte, dacă nu există o Lege a Naturii — care este diferenţa între un tratat drept şi un tratat nedrept? Oare nu s-au dat ei singuri de gol şi nu au arătat că, orice ar spune, ei au cunoştinţă de Legea Naturii, la fel ca toţi ceilalţi oameni?

S-ar părea deci că sîntem obligaţi să credem într-un Bine şi un Rău real. Oamenii pot greşi uneori cu privire la Bine şi Rău, la fel cum uneori îşi greşesc socotelile; dar Binele şi Răul nu sînt o chestiune de gust sau de opinie mai mult decît este tabla înmulţirii. Dacă sîntem cu toţii de acord în privinţa aceasta, voi trece la punctul următor, care este acesta: Nici unul dintre noi nu respectă în totul Legea Naturii. Dacă sînt excepţii printre cititori, îmi cer scuze. In cazul acesta, ar face mai bine să citească altceva, deoarece pe ei nu-i priveşte nimic: din ceea ce voi spune. Şi acum, revenind la fiinţele umane de rînd care au rămas:

Sper că nu veţi înţelege greşit ceea ce urmează să spun. Eu nu predic, şi Dumnezeu ştie că eu nu pretind că sînt mai bun decît alţii. Eu încerc doar să atrag atenţia asupra unui fapt; faptul că în anul acesta sau în luna aceasta sau, mai probabil, chiar în ziua aceasta, noi înşine nu am pus în practică felul de comportare pe care îl aşteptăm de la alţii. Se poate să găsim tot felul de scuze. Împrejurarea aceea în care ai fost foarte nedrept cu copiii a fost cînd erai foarte obosit. Afacerea aceea bănească puţin dubioasă — cea pe care aproape ai uitat-o — a venit atunci cînd erai la strîmtoare. Şi ce ai promis că vei face pentru X.Y. şi nu ai făcut — ei bine, nici măcar nu ai fi promis dacă ai fi ştiut cît de îngrozitor de ocupat aveai să fii. In ceea ce priveşte purtarea ta faţă de soţia ta (sau soţul tău) sau sora ta (sau fratele tău), dacă aş şti cît de enervanţi pot fi, nu m-aş mira — şi, în fond, cine sînt eu? Şi eu sînt la fel.

Cu alte cuvinte, eu nu reuşesc să respect. în totul Legea Naturii, şi în momentul cînd cineva îmi spune că nu o respect, începe să se nască în mintea mea un şirag de scuze mai lung decît mîna ta. Problema care se pune în momentul acela nu este dacă acelea sînt nişte scuze bune. Adevărul este că ele nu sînt decît o dovadă în plus cît de profund credem noi în Legea Naturii, fie că ne place, fie că nu ne place. Dacă noi nu credem în comportarea decentă, de ce .sîntem atît de nerăbdători să ne scuzăm cînd nu ne-am comportat decent? Adevărul este că noi credem în decenţă atît de mult — avem sentimentul că Stăpînirea Legii ne apasă — încît nu putem suporta (aptul că o încălcăm şi, în consecinţă, încercăm să dăm vina pe altceva. Observaţi că numai pentru purtările noastre rele găsim toate aceste explicaţii. Numai stările de nervozitate le punem pe seama oboselii, a îngrijorării sau a foamei; pentru stările pozitive ne asumăm noi înşine meritul.

Acestea deci sînt cele două lucruri pe care am vrut să le spun. Mai întîi, că fiinţele umane, de pretutindeni de pe pămînt, au această idee ciudată că trebuie să se comporte într-un anumit fel şi nu se pot debarasa de ea.
În al doilea rînd, ei nu se comportă aşa cum ar trebui. Ei cunosc Legea Naturii, dar o încalcă. Aceste două fapte sînt de importanţă fundamentală pentru orice sistem de gîndire clar cu privire la noi înşine şi la universul în care trăim.

2. CÂTEVA OBIECŢII

Dacă cele expuse anterior constituie temelia, ar fi bine să mă opresc ca să consolidez temelia înainte de a trece mai departe. Cîteva dintre scrisorile pe care le-am primit arată că multor oameni le este greu să înţeleagă ce este de fapt această Lege a Naturii Umane, sau Lege Morală sau Regulă a Comportării Decente.

De exemplu, cineva mi-a scris: „Ceea ce numiţi Lege Morală nu este oare pur şi simplu instinctul nostru de turmă, care s-a dezvoltat la fel ca şi toate celelalte instincte ale noastre?” Eu nu contest că noi avem un instinct de turmă, dar nu aceasta înţeleg eu prin Lege Morală. Noi toţi ştim ce înseamnă să fii împins de instinct — de instinctul de dragoste maternă, de instinctul sexual sau de instinctul de hrănire. Înseamnă că simţi o nevoie sau o dorinţă puternică de a acţiona într-un anumit mod! Şi, desigur, uneori noi simţim o asemenea dorinţă să ajutăm pe altcineva: nu încape îndoială că dorinţa aceea este datorată instinctului de turmă. Dar a simţi dorinţa de a ajuta este un lucru cu totul diferit de a avea sentimentul că ar trebui să acorzi ajutor, fie că vrei, fie că nu vrei.

Să presupunem că auzi un strigăt după ajutor de la un om aflat în pericol. Probabil că vei simţi două dorinţe — una este dorinţa de a da ajutor (datorită instinctului tău de turmă), cealaltă este dorinţa de a te feri de pericol (datorită instinctului de conservare). Dar vei descoperi în sinea ta, în afară de aceste două impulsuri, un al treilea lucru care îţi spune că ar trebui să urmezi impulsul de a ajuta şi că ar trebui să suprimi impulsul de a fugi. Acum, lucrul acesta care judecă între cele două instincte şi decide care dintre ele să fie încurajat, nu poate fi unul dintre ele. Este ca şi cum ai spune că partitura muzicală care îţi spune, la un moment dat, să cînţi la pian o anumită notă şi nu alta, este ea însăşi una dintre notele claviaturii. Legea Morală ne spune melodia pe care trebuie să o cîntăm: instinctele noastre sînt doar claviatura.

O altă modalitate de a vedea că Legea Morală nu este doar unul dintre instinctele noastre este următoarea: Dacă două instincte sînt în conflict, şi în gîndirea creaturii nu există nimic altceva decît cele două instincte, este evident că instinctul cel mai puternic trebuie să învingă. Dar în acele momente cînd sîntem foarte conştienţi de Legea Morală, ea pare să ne spună de obicei să luăm partea celui mai slab dintre cele două impulsuri. Probabil că vrei să fii în siguranţă mai mult decît vrei să ajuţi pe un om care se îneacă: dar Legea Morală îţi spune să-1 ajuţi cu toate acestea. Deseori ea ne spune să încercăm să facem impulsul bun mai puternic decît este el în mod natural. Vreau să spun că deseori noi considerăm că este de datoria noastră să stimulăm instinctul de turmă, prin trezirea imaginaţiei, prin stîrnirea milei şi aşa mai departe, ca să adunăm energie suficientă pentru a face lucrul potrivit. Dar este evident că noi nu acţionăm din instinct atunci cînd ne propunem să întărim mai mult un anumit instinct. Lucrul care îţi spune: „Instinctul tău de turmă este adormit. Trezeşte-l”, nu poate fi însuşi instinctul de turmă. Lucrul care îţi spune care notă de la pian trebuie să fie cîntată mai tare nu poate fi nota însăşi.

Iată un al treilea mod de a privi problema. Dacă Legea Morală ar fi unul dintre instinctele noastre, ar trebui să putem găsi înăuntrul nostru un instinct care să fi fost întotdeauna „bun”, în terminologia noastră, întotdeauna în armonie cu regula conduitei corecte. Dar nu poţi găsi un asemenea impuls. Nu există nici un impuls pe care Legea Morală să nu ne spună să-l suprimăm la un moment dat şi nici un impuls pe care să nu ne spună uneori să-l încurajăm. Este greşit să credem că unele impulsuri ale noastre — să zicem, dragostea maternă sau patriotismul — sînt bune, în timp ce altele, cum sînt instinctul sexual sau instinctul de luptă, sînt rele. Ce vrem să spunem este că ocaziile în care este nevoie ca instinctul de luptă şi instinctul sexual să fie înfrînate sînt mai frecvente decît ocaziile care impun înfrînarea dragostei materne sau a patriotismului. Dar există situaţii în care este de datoria unui bărbat căsătorit să încurajeze impulsul său sexual şi există situaţii cînd este de datoria soldatului să încurajeze instinctul său de luptă. Există de asemenea ocazii în care dragostea mamei pentru copiii ei sau dragostea cuiva pentru ţara lui trebuie să fie suprimate, pentru a nu duce la nedreptate faţă de copiii altor oameni sau faţă de alte ţări. In sensul strict al cuvîntului, nu există impulsuri bune şi impulsuri rele.

Gîndiţi-vă din nou la un pian. El nu are două feluri de note: note „corecte” şi note „greşite”. Fiecare notă este corectă la un moment dat şi este greşită la un altul. Legea Morală nu este doar un instinct oarecare dintr-un set de instincte: ea este ceva ce construieşte un fel de melodie (melodia pe care o numim bunătate sau conduită corectă) prin direcţionarea instinctelor.

Pentru că veni vorba, ideea aceasta are consecinţe practice importante. Cel mai periculos lucru pe care-l poţi face este să iei unul dintre impulsurile firii tale şi să faci din el lucrul pe care să-l urmezi cu orice preţ. Nu există nici un impuls care să nu ne transforme în demoni dacă îl luăm ca ghid absolut. Ai putea crede că dragostea de oameni în general ar face excepţie, dar nu face. Dacă laşi la o parte dreptatea, te vei trezi că încâlceşti acorduri şi falsifici dovezile la judecată „de dragul omenirii”, şi că în cele din urmă devii un om crud şi viclean.

Alţii mi-au scris spunînd: „Ceea ce numiţi Lege Morală nu este oare doar o convenţie socială, ceva ce este pus în noi prin educaţie?” Cred că lucrurile au fost înţelese greşit în privinţa aceasta. Oamenii care pun această întrebare de obicei socotesc de la sine înţeles că dacă noi am învăţat un lucru de la părinţi sau de la învăţători, lucrul acela trebuie să fie doar o invenţie omenească. Bineînţeles că lucrurile nu stau aşa. Noi toţi am învăţat la şcoală tabla înmulţirii. Un copil care a crescut singur pe o insulă pustie nu ar şti-o. Dar oare rezultă din aceasta că tabla înmulţirii este o simplă convenţie umană, ceva ce oamenii au născocit pentru ei înşişi şi care ar fi putut fi altfel dacă ei ar fi vrut aşa? Eu sînt cu totul de acord cînd spuneţi că noi învăţăm Regula Conduitei Decente de la părinţi şi învăţători, de la prieteni şi din cărţi, la fel cum învăţăm orice alt lucru. Unele lucruri pe care le învăţăm sînt simple convenţii care ar fi putut fi diferite — [în Anglia] noi învăţăm să conducem pe partea stingă a străzii, dar s-ar fi putut la fel de bine ca regula să fie să conducem pe partea dreaptă — dar alte lucruri, cum este matematica, sînt adevăruri reale. Problema care se pune este în care categorie se încadrează Legea Naturii Umane.

Există două motive ca să spunem că ea aparţine aceleiaşi categorii cu matematica. Primul este că, aşa cum am spus în primul capitol, deşi există diferenţe între ideile morale dintr-o ţară sau o epocă şi cele din altă ţară sau altă epocă, diferenţele nu sînt de fapt foarte mari — nu sînt aşa de mari cum îşi închipuie cei mai mulţi oameni — şi poţi recunoaşte în toate aceeaşi lege, în timp ce în cazul unor simple convenţii, cum este partea drumului pe care se circulă sau felul de îmbrăcăminte al oamenilor, diferenţele pot fi oricît de mari. Celălalt motiv este următorul: Cînd te gîndeşti la diferenţele dintre moralitatea unui popor şi a altuia, crezi că moralitatea unui popor este mai bună sau mai rea decît a altuia?

Schimbările făcute au fost oare îmbunătăţiri? Dacă nu au fost, atunci nu poate exista progres moral. Progres nu înseamnă doar schimbare, ci schimbare în mai bine. Dacă nici un set de idei morale nu ar fi mai adevărat sau mai bun decît toate celelalte, nu ar avea nici un sens să preferăm moralitatea lumii civilizate faţă de moralitatea lumii necivilizate, sau moralitatea creştină faţă de moralitatea nazistă. In realitate însă noi toţi credem că anumite învăţături morale sînt mai bune decît altele. Noi credem că unii oameni care au încercat să schimbe ideile morale ale epocii lor au fost ceea ce noi numim reformatori sau pionieri — oameni care au înţeles moralitatea mai bine decît semenii lor.

Foarte bine. Momentul în care spui că un set de idei morale poate fi mai bun decît altul, de fapt tu le evaluezi pe amîndouă prin prisma unui standard şi spui că unul dintre ele se conformează în mai mare măsură standardului decît celălalt. Dar standardul care le măsoară şi le compară pe amîndouă este ceva diferit de oricare din aceste două seturi de idei. De fapt, tu le compari pe amîndouă cu o Moralitate Reală, admiţînd că există un Bine real, independent de ce cred oamenii, şi că ideile unor oameni se apropie mai mult dedt. ale altora de Binele real. Putem spune lucrul acesta şi în alt fel. Dacă ideile tale morale pot fi mai adevărate, iar cele ale naziştilor pot fi mai puţin adevărate, trebuie să existe ceva — o Moralitate Reală — prin raportare la care ele să fie adevărate. Motivul pentru care ideea ta despre New York poate fi mai mult sau mai puţin adevărată decât a mea este că New York-ul este un loc real, care există în mod independent de ce crede vreunul dintre noi.

Dacă atunci cînd fiecare dintre noi spune „New York”, fiecare se referă numai la „oraşul pe care mi-l imaginez în ghidul meu”, cum s-ar putea ca ideile cuiva să fie mai adevărate decît ale altcuiva? Nu s-ar putea lua în discuţie adevărul sau falsitatea lor. În acelaşi fel, dacă Regula Conduitei Decente ar însemna doar „ceea ce se întîmplă să aprobe o naţiune oarecare”, nu ar avea nici un sens să spunem că o naţiune ar fi mai corectă decît alta în lucrurile pe care le aprobă; nu ar avea nici un sens să spunem că lumea ar putea să devină mai bună sau mai rea din punct de vedere moral.

Concluzia pe care vreau să o trag aici este că, deşi diferenţele între ideile popoarelor cu privire la Conduita Decentă te fac deseori să suspectezi că nu există nici o Lege a Conduitei, lege care să fie naturală şi reală, totuşi lucrurile la care ne gîndim noi în legătură cu aceste diferenţe dovedesc exact contrariul.

Mai este un lucru pe care vreau să-l spun înainte de a încheia. Am întîlnit oameni care exagerează diferenţele, deoarece ei nu fac distincţie între diferenţele de crez cu privire la faptele reale. De pildă, cineva mi-a spus: „În urmă cu trei sute de ani, oamenii din Anglia omorau vrăjitoarele. Poţi tu spune că aceasta era Regula Naturii Umane sau Legea Conduitei Corecte?” Trebuie remarcat că motivul pentru care noi nu executăm vrăjitoarele este că noi nu credem că există vrăjitoare. Dacă am crede — dacă am crede cu adevărat că există asemenea oameni, care s-au vîndut diavolului şi au primit în schimb puteri supranaturale de la el, şi dacă ei ar folosi aceste puteri ca să-i omoare pe semenii lor, ca să-i înnebunească sau ca să aducă vreme rea, este cert că toţi am fi de acord că dacă merită cineva pedeapsa cu moartea, atunci aceia sînt tocmai aceşti colaboraţionişti mizerabili.

Nu este nici o diferenţă de principiu moral aici: diferenţa este doar cu privire la realitate. Putem să considerăm că este un mare avans în cunoaştere să nu mai credem în vrăjitoare; dar nu este nici un avans moral dacă nu le executăm atunci cînd nu credem că există. Nu se spune despre cineva că este omenos pentru că nu mai pune curse pentru şoareci, dacă el face lucrul acesta pentru că el crede că nu mai sînt şoareci în casă.

3. REALITATEA LEGII

Revin acum la ceea ce am spus la sfîrşitul primului capitol, cînd am afirmat că sînt două lucruri ciudate cu privire la rasa umană. Primul, că oamenii sînt obsedaţi de ideea unui anumit fel de comportare pe care ar trebui să o practice, ceva ce am putea numi purtare corectă, sau decenţă, sau moralitate, sau Legea Naturii. Al doilea lucru este că în realitate ei nu practică acest fel de comportament. Unii v-aţi putea întreba de ce spun că lucrul acesta este ciudat. Poate că vi se pare că este lucrul cel mai firesc din lume. In particular, poate că vă gîndiţi că sînt puţin prea aspru cu rasa umană. La urma urmei, aţi putea spune, ceea ce eu numesc încălcarea Legii Binelui şi Răului sau Legea Naturii, nu înseamnă decît că oamenii nu sînt perfecţi. Şi, în fond, de ce să aştept eu ca ei să fie perfecţi? Răspunsul acesta ar fi corect, dacă ceea ce aş face eu ar fi să stabilesc exact cîtă vină avem în faptul că nu ne purtăm aşa cum aşteptăm de la alţii să se poarte.

Dar slujba mea nu este nicidecum aceasta. În momentul de faţă, eu nu mă ocup de vinovăţie; eu încerc să descopăr adevărul. Din punctul acesta de vedere, însăşi ideea că ceva este imperfect, că nu este ce ar trebui să fie, are anumite consecinţe.
Dacă iei o piatră sau un pom, ele sînt ceea ce sînt şi se pare că nu are nici un sens să spui că ar fi trebuit să fie altfel. Desigur, ai putea spune că piatra are „o formă nepotrivită”, dacă vrei să o foloseşti pentru o grădină alpină, sau poţi spune că pomul este un pom rău pentru că nu îţi dă atîta umbră cît ai aşteptat. Dar singurul lucru pe care-1 spui prin aceste afirmaţii este că piatra sau pomul se întîmplă să nu fie potrivite pentru un scop oarecare al tău. Tu nu acuzi piatra sau pomul, decît poate în glumă, pentru că sînt aşa cum sînt. Tu ştii în realitate că, dată fiind vremea şi pămîntul, pomul nu putea fi altfel. Ceea ce noi numim, din punctul nostru de vedere, un pom „rău”, este un pom care respectă legile naturii sale în aceeaşi măsură ca şi un pom „bun”.

Aţi observat ce rezultă din aceasta? Rezultă că ceea ce noi numim în mod obişnuit legile naturii — modul în care vremea acţionează asupra unui copac, de exemplu — se poate să nu fie cu adevărat legi în sensul strict al cuvîntului, ci numai o figură de stil. Cînd spui că pietrele care cad se supun întotdeauna legii gravitaţiei, oare nu este acelaşi lucru ca şi cum ai spune că legea nu înseamnă decît „ceea ce fac pietrele întotdeauna”? Tu nu crezi de fapt că atunci cînd îi dai drumul unei pietre, aceasta îşi aminteşte dintr-o dată că se află sub porunca de a cădea la pămînt. Tu nu spui, de fapt, decît că piatra cade. Cu alte cuvinte, nu poţi şti cu certitudine dacă există ceva mai presus şi în afară de lucrurile însele, vreo lege cu privire la ce ar trebui să se întîmple, o lege care este distinctă de ceea ce se întîmplă de fapt. Legile naturii, aşa cum sînt aplicate pietrelor şi copacilor, s-ar putea să însemne doar „ceea ce face în realitate Natura”.
Dar dacă ne îndreptăm atenţia spre Legea Naturii Umane, Legea Conduitei Decente, problema este cu totul diferită. Este clar că legea nu înseamnă „ceea ce fac de fapt oamenii”; aşa cum am spus anterior, mulţi oameni nu respectă deloc această lege, şi nici un om nu o respectă în totalitate. Legea gravitaţiei îţi spune ce fac pietrele dacă le laşi să cadă, dar Legea Naturii Umane îţi spune ce ar trebui să facă oamenii şi nu fac. Cu alte cuvinte, cînd ai de-a face cu oamenii, intervine ceva ce este mai presus şi dincolo de faptele propriu-zise. Pe de-o parte ai faptele (modul în care se comportă oamenii) şi mai ai altceva (modul în care ar trebui să se comporte ei). In restul universului, nu este nevoie de nimic altceva decît de fapte. Electronii şi moleculele se comportă într-un anumit fel, şi din acţiunea lor decurg anumite rezultate, şi aceasta poate fi întreaga poveste. (Eu nu cred că aceasta este întreaga poveste, aşa cum veţi vedea mai tîrziu. Intenţia mea a fost să spun că, pentru stadiul la care se găseşte prezentarea mea pînă acum, aceasta poate să fie întreaga poveste.) Dar oamenii se comportă într-un anumit fel, şi aceasta nu este întreaga poveste, pentru că noi ştim tot timpul că ei ar trebui să se comporte într-un mod diferit.
Faptul acesta este atît de neobişnuit, încît sîntem tentaţi să încercăm să-l justificăm prin explicaţii. De exemplu, am putea încerca să spunem că atunci cînd afirmăm despre un om că nu ar trebui să se comporte aşa cum o face, afirmaţia noastră are de fapt acelaşi înţeles ca şi afirmaţia că piatra are o formă nepotrivită; adică, ceea ce face el se întîmplă să nu ne convină nouă. Lucrul acesta însă nu este adevărat. Un om care a ocupat locul de la geam în tren pentru că el a fost primul acolo şi un om care sa strecurat în timp ce eu eram întors cu spatele şi mi-a luat geanta, sînt amîndoi la fel de jenanţi pentru mine. Dar eu îl acuz pe al doilea [pentru fapta lui] şi nu îl acuz pe primul. Eu nu mă înfurii — poate cu excepţia unui moment, pînă cînd îmi vin în fire — pe un om care îmi pune piedică din greşeală; în schimb, mă înfurii pe un om care încearcă să-mi pună piedică, chiar şi dacă nu reuşeşte. Cu toate acestea, primul mi-a provocat o durere, în timp ce al doilea nu mi-a făcut nimic. Uneori comportarea pe care eu o numesc rea nu îmi este deloc neconvenabilă, ci dimpotrivă. În timp de război, fiecare parte poate găsi că este foarte folositor să aibă un trădător de partea cealaltă. Dar deşi ei îl folosesc şi îl plătesc, îl socotesc o lepădătură de om.
Prin urmare, nu poţi spune că noi socotim comportarea altora decentă, pentru simplul motiv că este comportarea care se întîmplă să ne fie folositoare. Cît priveşte comportarea decentă a noastră înşine, cred că este foarte clar că nu înseamnă o comportare care ne aduce neapărat folos. Asemenea comportare înseamnă să te mulţumeşti cu treizeci de lei cînd ai fi putut să primeşti trei sute, să-ţi faci cinstit temele de casă cînd ţi-ar fi fost mai uşor să copiezi; să o laşi în pace pe o fată cînd ţi-ar fi plăcut să faci dragoste cu ea, să stai într-un loc periculos cînd ai fi putut să mergi într-un loc mai ferit, să-ţi respecţi promisiunile pe care ai prefera să nu le respecţi şi să spui adevărul chiar dacă te face să arăţi ca un neghiob.
Unii spun că conduita decentă nu este ceea ce foloseşte fiecărei persoane individuale la un moment dat, ci ceea ce foloseşte rasei umane în ansamblul ei; şi că, în consecinţă, nu este vorba de nici un mister. La urma urmei, oamenii au oarecare simţ; ei îşi dau seama că nu poţi avea siguranţă sau fericire adevărată decît într-o societate în care fiecare este cinstit, şi tocmai pentru că înţeleg lucrul acesta ei încearcă să se comporte decent. Acum, este perfect adevărat că siguranţa şi fericirea pot veni numai de la persoane, clase şi naţiuni care sînt cinstite, corecte şi bune unele faţă de altele. Acesta este unul dintre adevărurile cele mai importante din lume. Dar el este inadecvat atunci cînd este vorba să explice de ce avem sentimente de un anumit fel cu privire la Bine şi Rău. Dacă ne punem întrebarea: „De ce ar trebui să fiu eu altruist?” şi răspundem: „Pentru că este bine pentru societate”, am putea întreba din nou: „De ce să-mi pese mie de ce este bine pentru societate, cu excepţia cazului cînd se întîmplă să-mi fie mie de folos?” şi atunci ar trebui să spui: „Pentru că trebuie să fii altruist” — răspuns care ne aduce din nou de unde am plecat. Ceea ce spui este adevărat, dar nu înaintezi nici un pas.
Dacă ar întreba cineva ce rost are să joci fotbal, nu ar fi de mare folos să răspunzi: „Ca să înscrii goluri”, pentru că încercarea de a înscrie goluri este jocul însuşi, nu motivul jocului, şi în felul acesta nu ai face decît să spui că fotbalul este fotbal — lucru care este adevărat, dar care nu are nici o valoare. De asemenea, dacă te întreabă cineva ce rost are să te comporţi decent, nu are rost să răspunzi: „Pentru a fi de folos societăţii”, pentru că încercarea de a fi de folos societăţii, cu alte cuvinte, încercarea de a fi altruist (pentru că „societate” nu înseamnă de fapt altceva decît „alţi oameni”), este unul dintre lucrurile din care constă comportarea decentă; ceea ce spui de fapt este că o comportare decentă este o comportare decentă. Ai spune la fel de mult ca şi dacă te-ai fi oprit la afirmaţia: „Oamenii ar trebui să fie altruişti”.
Vreau să mă opresc aici. Oamenii ar trebui să fie altruişti, ar trebui să fie corecţi. Nu că oamenii sînt altruişti, nici că lor le place să fie altruişti, ci că ei ar trebui să fie aşa. Legea Morală sau Legea Naturii Umane nu este o simplă constatare cu privire la comportarea umană, după cum Legea gravitaţiei este, sau poate fi, o simplă constatare despre modul în care se comportă obiectele grele. Pe de altă parte, nu este o simplă născocire, pentru că noi nu ne putem debarasa de ea, şi majoritatea lucrurilor pe care le spunem şi pe care le gîndim despre oameni s-ar reduce la nonsens dacă am face aşa. Nu este o simplă afirmaţie despre modul în care ar trebui să se comporte oamenii aşa încît să ne convină nouă, deoarece comportarea pe care o numim rea sau incorectă nu este exact aceeaşi cu comportarea pe care o găsim neconvenabilă, ba poate fi chiar contrariul ei.

În consecinţă, această Regulă a Binelui şi Răului sau Legea Naturii Umane, sau oricum am numi-o, trebuie să fie într-un fel oarecare o realitate — un lucru care există cu adevărat, nu unul născocit de noi înşine. Cu toate acestea, nu este un fapt în sensul obişnuit al cuvîntului, în acelaşi sens în care comportarea noastră reală este un fapt. Se pare că va trebui să recunoaştem că există mai multe feluri de realităţi, că, în cazul acesta particular, există ceva mai presus şi dincolo de faptele obişnuite din comportarea oamenilor, ceva ce este totuşi foarte real — o lege reală, pe care nu a elaborat-o nici unul dintre noi, dar care descoperim că ne este impusă.

4. CE SE ASCUNDE ÎN SPATELE LEGII ?

Să rezumăm cele spuse pînă acum. în cazul pietrelor, pomilor şi lucrurilor de felul acesta, ceea ce noi numim Legile Naturii ar putea să nu fie decît o figură de stil. Cînd spui că natura este guvernată de anumite legi, aceasta poate să însemne doar că, în realitate, natura se comportă într-un anumit mod.

S-ar putea ca aşa-numitele legi să nu fie ceva real — ceva mai presus şi dincolo de faptele reale pe care le observăm. Dar în cazul Omului, am văzut că lucrurile nu stau aşa. Legea Naturii Umane, sau Legea Binelui şi Răului, trebuie să fie ceva mai presus şi dincolo de faptele reale ale comportării umane. In cazul acesta, în afară de faptele reale mai există ceva — o lege reală pe care noi nu am inventat-o şi de care ar trebui să ascultăm.

Aş vrea să ne gîndim la ce ne spune aceasta cu privire la universul în care trăim. De cînd au fost oamenii în stare să gîndească, ei s-au întrebat ce este de fapt universul acesta şi cum a ajuns el să existe. Şi, în linii foarte mari, au fost susţinute două concepţii.

Mai întîi, este aşa-numita concepţie materialistă. Oamenii care aderă la această concepţie cred că materia şi spaţiul există prin sine, că au existat întotdeauna şi nimeni nu ştie de ce există. Ei cred că materia, comportîndu-se în anumite moduri fixe, s-a întîmplat, dintr-un capriciu, să producă făpturi cum sîntem noi, făpturi care sînt în stare să gîndească. Cu o şansă de una într-o mie, ceva a lovit soarele nostru şi 1-a făcut să producă planetele; şi printr-o altă şansă dintr-o mie, substanţele chimice necesare vieţii şi temperatura potrivită s-a întîmplat să existe pe una dintre aceste planete, şi o parte a materiei de pe acest pămînt a devenit vie; apoi, printr-o foarte lungă serie de întîmplări, făpturile vii s-au dezvoltat şi au dat naştere la făpturi cum sîntem noi.

Cealaltă concepţie este cea religioasă. (Vezi nota de la sfîrşitul capitolului.) Potrivit acesteia, ceea ce se află în spatele acestui univers se aseamănă mai mult cu gîndirea decît cu orice alt lucru pe care-1 cunoaştem noi. Cu alte cuvinte, este ceva conştient, ceva ce are nişte scopuri şi care preferă un lucru faţă de altul. Şi potrivit acestei concepţii, acel Ceva a creat universul, în parte pentru scopuri pe care nu le cunoaştem, dar în parte — cel puţin într-o oarecare măsură — pentru a produce făpturi ca şi sine — vreau să spun prin aceasta că asemănarea stă în principal în faptul că făpturile create sînt înzestrate cu gîndire.

Să nu credeţi că una dintre aceste concepţii a fost susţinută în urmă cu multă vreme şi că cealaltă a înlocuit-o treptat. Pretutindeni unde au existat oameni care au gândit, au apărut amîndouă concepţiile. Mai observaţi încă un lucru. Pe baza ştiinţei, în sensul obişnuit al cuvântului, nu puteţi afla care dintre concepţii este corectă. Ştiinţa operează prin experimente. Ea urmăreşte modul în care se comportă lucrurile. Privită în perspectivă, orice afirmaţie ştiinţifică, oricît ar părea de complicată, se reduce la ceva de genul: „Am orientat telescopul spre o anumită parte a cerului la ora 2:20 a.m.., în ziua de 15 ianuarie, şi am observat următoarele lucruri…”; sau: „Am pus o anumită cantitate din substanţa cutare într-un vas şi am încălzit-o la temperatura cutare şi a reacţionat în felul următor”. Să nu credeţi că spun ceva împotriva ştiinţei: Eu nu spun decît care este rolul ştiinţei. Cu cît este cineva mai înaintat în ştiinţă, cu atît mai mult (cred eu) va fi de acord cu mine că acesta este rolul ştiinţei — şi este un rol foarte folositor şi necesar.

Dar motivul pentru care ceva a ajuns să existe şi dacă există ceva în spatele lucrurilor pe care le observă ştiinţa — ceva de o natură diferită — aceasta nu este o întrebare ştiinţifică. Dacă există „Ceva în spatele lucrurilor”, acest Ceva va trebui să rămînă cu totul necunoscut oamenilor sau va trebui să se facă pe sine cunoscut într-un mod oarecare. Afirmaţia că există un asemenea lucru şi orice afirmaţie care contestă existenţa lui nu sînt afumaţii pe care să le poată face ştiinţa. Cei care fac asemenea afirmaţii sînt de obicei ziariştii şi romancierii care au prins câteva adevăruri răzleţe necoapte ale ştiinţei, din vreo carte.

La urma urmei, aceasta este o problemă de bun simţ. Să presupunem că ştiinţa ar deveni cândva atît de completă încât să cunoască fiecare lucru din întregul univers. Nu este oare limpede că întrebări de felul: „De ce există universul?”, „De ce funcţionează în acest fel?”, „Are universul vreun sens?” ar rămîne tot fără răspuns?

Ei bine, situaţia ar fi disperată dacă n-ar mai fi un lucru. Există un singur lucru şi numai unul în întregul univers despre care ştim mai mult decât am putut afla prin observaţii exterioare. Acel lucru unic este Omul. Noi nu numai că-i observăm pe oameni, noi sîntem oameni. In cazul acesta noi avem, ca să zicem aşa, informaţii din interior; noi sîntem în centrul cunoaşterii. Din pricina acestui fapt, noi ştim că oamenii se află sub o lege morală, pe care nu ei au făcut-o, pe care nu o pot uita nici chiar atunci cînd încearcă şi de care ei ştiu că trebuie să asculte.

Remarcaţi ideea următoare. Oricine care studiază Omul din afară, aşa cum studiem electricitatea sau verzele, fără să cunoască limbajul nostru şi, în consecinţă, fără să fie în stare să obţină informaţii de la noi, ci doar să observe ce am făcut, nu va găsi nici cea mai mică dovadă că noi avem această lege morală. Cum ar putea să găsească vreo dovadă? Căci observaţiile lui i-ar arăta numai ceea ce am făcut noi, iar legea morală este cu privire la ce ar trebui să facem.

Pe baza aceluiaşi raţionament, dacă ar exista ceva mai presus şi dincolo de faptele observate în cazul pietrelor sau al fenomenelor naturale, noi, studiindu-le din exterior, nu am putea spera să descoperim vreodată acel ceva.

Problema, în cazul acestei întrebări, este următoarea: Noi vrem să ştim dacă universul este din întîmplare ceea ce este sau dacă există în spatele lui o putere care îl face să fie ceea ce este. întrucât acea putere, dacă există, nu ar fi unul dintre faptele observate, ci o realitate care le cauzează, ea nu poate fi descoperită printr-o simplă observare a faptelor.

Există numai un singur caz în care noi putem afla dacă există ceva mai mult decît ceea ce observăm: cazul nostru. În cazul nostru, noi descoperim că acel „ceva” există. Am putea formula lucrul acesta în alt fel. Dacă există o putere guvernantă în afara universului, ea nu ni se poate arăta ca unul dintre faptele din interiorul universului — după cum nici arhitectul unei case nu poate fi un perete, o scară sau un şemineu din casa aceea.

Singurul mod în care ne-am putea aştepta ca acel „ceva” să ni se arate ar fi înăuntrul nostru, ca o influenţă sau ca o comandă care încearcă să ne facă să ne comportăm într-un anumit fel. Şi tocmai acesta este lucrul pe care-1 descoperim în noi înşine. Oare nu ar trebui să ne ridice întrebări faptul acesta? În singurul caz în care poţi aştepta să primeşti un răspuns, răspunsul se dovedeşte a fi „Da”. In celelalte cazuri, în care nu primeşti un răspuns, îţi poţi da seama de ce nu-1 primeşti.

Să presupunem că cineva m-ar întreba, atunci cînd văd un om în uniformă albastră mergînd pe stradă şi lăsînd mici pacheţele de hîrtie la fiecare casă, de ce cred eu că ele conţin scrisori. Ar trebui să-i răspund: „Pentru că ori de câte ori el lasă un asemenea pacheţel pentru mine, eu descopăr că pacheţelul conţine o scrisoare”. Dacă interlocutorul meu ar obiecta: „Dar tu nu ai văzut niciodată toate acele scrisori pe care crezi că le primesc ceilalţi oameni”, ar trebui să-i spun: „Bineînţeles că nu le-am văzut şi nici nu mă aştept să le văd, pentru că ele nu îmi sînt adresate mie. Eu pot deduce conţinutul pachetelor pe care nu-mi este permis să le deschid prin conţinutul celor pe care mi se permite să le deschid”.

Lucrurile stau la fel şi cu problema noastră. Singurul pachet pe care mi se permite să-1 deschid este Omul. Cînd îl deschid, în special cînd deschid pachetul acelui om care sînt Eu însumi, descopăr că eu nu exist de capul meu, ci că sînt sub o lege; descopăr că cineva sau ceva vrea ca eu să mă comport într-un anumit fel. Bineînţeles, eu nu cred că dacă aş putea intra în interiorul unei pietre sau al unui pom aş descoperi exact acelaşi lucru, după cum nu cred că toţi oamenii de pe stradă primesc aceleaşi scrisori pe care le primesc eu.

Ar trebui să mă aştept să descopăr, de exemplu, că piatra trebuie să se supună legii gravitaţiei — că în timp ce expeditorul scrisorii mie îmi spune doar să ascult de legea naturii mele umane, El obligă piatra să asculte de legile naturii ei de piatră. Dar ar trebui să mă aştept să descopăr că în ambele cazuri a existat, ca să zic aşa, un expeditor, o Forţă care este în spatele faptelor, un Regizor, un Ghid.

Să nu credeţi că merg mai repede decît merg în realitate. încă nu am ajuns la o sută de kilometri de Dumnezeul teologiei creştine. Singurul lucru pe care-l am pînă în prezent este Ceva care conduce universul şi care apare în mine ca o lege care mă îndeamnă să fac binele şi care mă face să mă simt răspunzător şi stingherit atunci cînd fac răul. Cred că trebuie să presupunem că dintre toate lucrurile pe care le cunoaştem, acest „Ceva” se aseamănă cel mai bine cu gîndirea — pentru că, la urma urmei, singurul lucru pe care-l cunoaştem, în afara gîndirii, este materia, şi este greu să-ţi imaginezi că o fărîmă de materie dă instrucţiuni. Desigur, nu este necesar să fie ca şi gîndirea, şi cu atît mai puţin ca o persoană. În capitolul care urmează vom vedea clar că putem descoperi şi alte lucruri despre acest Ceva.

Dar trebuie să vă spun un cuvînt de avertizare. În ultima sută de ani s-au spus multe cuvinte fără esenţă despre Dumnezeu. Intenţia mea nu este să fac aşa ceva. Puteţi da la o parte orice de felul acela.

NOTĂ : Pentru a limita lungimea acestei secţiuni atunci cînd a fost radiodifuzată, am menţionat numai concepţia materialistă şi concepţia religioasă. Pentru a da o imagine completă ar trebui să menţionez concepţia intermediară numită filozofia Elanului Vital, sau Evoluţionism Creator sau Evoluţionism Emergent.

Cea mai inteligentă expunere a ei o avem în lucrările lui Bernard Shaw, dar cea mai profundă este în lucrările lui Bergson. Oamenii care au îmbrăţişat această concepţie susţin că micile variaţii prin care viaţa de pe această planetă a „evoluat” de la formele cele mai simple pînă la Om nu au avut loc la întîmplare, ci datorită „năzuinţei” sau „scopurilor” date de Elanul Vital.

Cand oamenii spun aceasta, noi ar trebui săi întrebăm dacă prin Elanul Vital ei înţeleg ceva ce gîndeşte. Dacă ei cred că este ceva ce gîndeşte, atunci „gîndirea care aduce viaţa în fiinţă şi care o duce la perfecţiune” este în realitate un Dumnezeu, şi concepţia lor este identică cu cea religioasă.

Dacă nu cred aşa, atunci ce sens are să spună că ceva fără gîndire „năzuieşte” sau are „scopuri”? Acesta mi se pare mie că este elementul fatal în concepţia lor.

Un motiv pentru care mulţi oameni găsesc că evoluţionismul creator este atît de atrăgător este că le dă în mare măsură mîngîierea emoţională de a crede în Dumnezeu, dar fără vreuna dintre consecinţele mai puţin plăcute. Cînd ţi se pare potrivit, cînd soarele străluceşte şi cînd nu vrei să crezi că întregul univers este doar un dans mecanic al atomilor, este convenabil să poţi să te gîndeşti la această mare Forţă misterioasă care înaintează prin secole şi care te poartă pe tine pe creasta valului.

Dacă, pe de altă parte, vrei să faci ceva dubios, Elanul Vital, fiind numai o forţă oarbă, fără o morală sau o gîndire proprie, nu se va amesteca în viaţa ta aşa cum o face acel Dumnezeu stingheritor despre care am învăţat cînd eram copii. Elanul Vital este un fel de Dumnezeu îmblînzit. Poţi să-1 pui în acţiune cînd vrei, dar el nu te va deranja. Obţii astfel toate emoţiile plăcute ale religiei, fără nici un preţ de plătit.

Este oare Elanul Vital cea mai mare realizare a fanteziei umane pe care a văzut-o lumea pînă acum?

5. AVEM MOTIVE SĂ FIM NELINIŞTIŢI

Am încheiat ultimul capitol cu ideea că prin Legea Morală cineva sau ceva din afara universului material acţionează asupra noastră. M-am aşteptat ca atunci cînd am ajuns la punctul acela unii dintre cititori să fi simţit o oarecare iritare. Poate că aţi crezut că v-am trişat — că am ambalat cu grijă o „trăncăneală religioasă” ca să arate ca o filozofie. Poate că aţi avut sentimentul că eraţi gata să mă ascultaţi cîtă vreme aţi considerat că aveam de spus ceva nou; dar dacă se dovedeşte a fi doar religie, ei bine, lumea a încercat soluţia aceasta şi tu nu mai poţi întoarce ceasul înapoi. Dacă cineva simte astfel, aş vrea să-i spun trei lucruri.

Mai întîi, cu privire la întoarcerea ceasului înapoi. Credeţi că aş glumi dacă v-aş spune că puteţi da ceasul înapoi, şi dacă ceasul arată ora greşită adeseori acesta este tocmai lucrul normal pe care trebuie să-1 faceţi? Aş vrea însă să mă îndepărtez de ideea ceasurilor. Noi toţi dorim progresul, dar progres înseamnă să ajungi cît mai aproape de locul unde vrei să fii. Dacă ai făcut o cotitură greşită, a continua să mergi înainte pe acelaşi drum nu te duce mai aproape de ţintă. Dacă eşti pe drumul greşit, progres înseamnă să te întorci şi să mergi pînă la drumul bun; în cazul acesta, omul care se întoarce cel mai curînd la drumul bun este omul cel mai progresist.

Noi toţi am observat lucrul acesta atunci cînd am făcut socoteli de aritmetică. Cand am început greşit o adunare, cu cît îmi dau seama mai repede că am greşit şi o iau de la început, cu atît mai repede voi reuşi. Nu există nimic progresist în a fi încăpăţînat şi a refuza să admiţi că ai greşit. Eu cred că dacă vă uitaţi la starea prezentă a lumii, este foarte clar că omenirea a făcut o greşeală enormă. Noi sîntem pe drumul greşit. Şi dacă este aşa, trebuie să ne întoarcem. A ne întoarce din cale este cel mai rapid mod de a înainta.

În a doilea rînd, gîndurile mele nu s-au transformat încă într-o „trăncăneală religioasă”. Pînă în prezent, nu am ajuns la Dumnezeul vreunei religii, cu atît mai puţin la Dumnezeul unei anumite religii numită creştinism. Pînă acum am arătat doar că în spatele Legii Morale se află Cineva sau Ceva. Nu luăm nimic din Biblie sau din învăţăturile bisericilor; noi încercăm să vedem ce putem descoperi prin resursele noastre proprii cu privire la acest Cineva. Şi vreau să spun clar că ceea ce descoperim prin resursele noastre este un lucru şocant. Avem două dovezi cu privire la acel Cineva. Prima dovadă este universul pe care El 1-a creat. Dacă am folosi numai această dovadă ca ghid, cred că am putea trage concluzia că El a fost un mare artist (pentru că universul este un loc minunat), şi în acelaşi timp neîndurător şi neprietenos faţă de om (pentru că universul este un loc foarte periculos şi înfricoşător). Cealaltă dovadă este Legea Morală pe care a pus-o El în minţile noastre. Aceasta este o dovadă mai bună decît cealaltă, deoarece este o informaţie din surse interne. Descoperi mai multe despre Dumnezeu din Legea Morală decît din univers în general, la fel cum descoperi mai multe despre un om dacă asculţi conversaţiile lui, decît dacă priveşti o casă pe care a construit-o.

Acum, din această a doua dovadă noi conchidem că Fiinţa care controlează universul este intens interesată de comportarea corectă — de corectitudine, altruism, curaj, bună credinţă, cinste şi credibilitate. În sensul acesta, ar trebui să fim de acord cu descrierea făcută de creştinism şi de alte câteva religii, că Dumnezeu este „bun”. Dar să nu ne grăbim în privinţa aceasta. Legea Morală nu ne dă nici un temei să credem că Dumnezeu este „bun” în sensul că ar fi indulgent sau maleabil sau înţelegător. Nu există nimic indulgent în Legea Morală. Ea este inflexibilă. Ea îţi spune să faci lucrul care este corect şi nu pare să-i pese cît de dureros, cît de periculos sau cît de dificil este lucrul acela. Dacă Dumnezeu este ca şi Legea Morală, El nu este îngăduitor. Nu are rost, în stadiul acesta să spunem că printr-un Dumnezeu „bun” înţelegem un Dumnezeu care poate ierta. Să nu ne grăbim. Numai o Persoană poate ierta. Nu am ajuns încă să vorbim despre un Dumnezeu personal — L-am văzut doar ca pe o forţă, acţionînd în spatele Legii Morale, şi care se aseamănă cu gîndirea mai mult decît cu orice altceva. Cu toate acestea, se poate ca El să se deosebească foarte mult de o Persoană. Dacă este o gîndire pur impersonală, s-ar putea să nu aibă nici un sens să-i ceri să fie tolerantă cu tine sau să treacă ceva cu vederea, după cum nu are nici un sens să ceri tablei înmulţirii să fie tolerantă atunci cînd ai făcut greşit adunările. Rezultatul inevitabil este un răspuns greşit.

De asemenea, nu are rost să spui că dacă există un Dumnezeu de felul acesta — o bunătate impersonală absolută — atunci nu-ţi place de El şi nu intenţionezi să-ţi baţi capul cu privire la El. Problema este că o parte din tine este de partea Lui şi este de acord cu El în condamnarea lăcomiei umane, a înşelătoriei şi a exploatării. Poate vrei ca El să facă o excepţie în cazul tău, să te treacă cu vederea numai de data aceasta; dar în adîncul tău ştii că dacă Forţa care conduce lumea nu detestă în mod real şi invariabil acel gen de comportare, ea nu poate fi bună. Pe de altă parte, noi ştim că dacă există o bunătate absolută, aceasta trebuie să deteste majoritatea lucrurilor pe care le facem noi. Aceasta este dilema teribilă în care ne aflăm. Dacă universul nu este guvernat de o bunătate absolută, atunci toate eforturile noastre sînt zadarnice cînd le privim în perspectivă. Dar dacă universul este guvernat de o bunătate absolută, atunci noi înşine ne facem în fiecare zi duşmani ai acelei bunătăţi şi nu există nici cea mai mică şansă să fim mai buni mîine, şi de aceea situaţia noastră este tot fără nădejde. Nu ne putem lipsi de ea [de bunătatea absolută] şi nu putem convieţui cu ea. Dumnezeu este singura mîngîiere, dar El este şi teroarea supremă: lucrul de care avem cea mai mare nevoie şi lucrul de care vrem cel mai mult să ne ascundem. El este singurul nostru aliat posibil, dar noi ne-am făcut duşmanii Lui. Unii oameni vorbesc de parcă ar fî amuzant să întîlnească privirea bunătăţii absolute. Ei trebuie să se gîndească bine. Ei încă se mai joacă cu religia. Bunătatea este fie cea mai mare siguranţă, fie cel mai mare pericol — în funcţie de modul în care reacţionezi faţă de ea. Şi noi am reacţionat în mod greşit.

În al treilea rînd: Cînd eu am ales să ajung la subiectul meu real pe calea aceasta ocolită, nu am încercat să vă trişez în vreun fel. Am avut un motiv cu totul diferit. Motivul meu este că creştinismul nu are nici un sens pînă cînd nu eşti confruntat cu realităţile pe care le-am descris. Creştinismul le spune oamenilor să se căiască şi le promite iertare. Prin urmare, el nu are să le spună nimic (din cîte ştiu eu) oamenilor care nu ştiu că au făcut ceva de care trebuie să se căiască şi care nu simt că au nevoie de iertare. Abia după ce ţi-ai dat seama că există o Lege Morală reală, că există o Forţă în spatele legii şi că tu ai călcat acea lege şi te-ai făcut duşmanul acelei Forţe — abia atunci, nici măcar o clipă mai devreme, începe creştinismul să aibă sens. Cînd ştii că eşti bolnav, vei asculta de doctor. Cînd îţi dai seama că poziţia noastră este aproape disperată, abia atunci începi să înţelegi despre ce vorbesc creştinii. Ei oferă o explicaţie a modului îti care am ajuns în starea actuală de a urî bunătatea şi, în acelaşi timp, de a o iubi. Ei oferă o explicaţie despre modul în care Dumnezeu poate să fie această gîndire impersonală îndărătul Legii Morale, şi cu toate acestea să fie o Persoană. Ei îţi spun cum cerinţele acestei legi, pe care tu şi eu nu le putem împlini, au fost împlinite în contul nostru, cum Dumnezeu însuşi a devenit om ca să-1 mîntuiască pe om de dezaprobarea lui Dumnezeu.

Este o poveste veche, şi dacă vreţi să o cunoaşteţi sînt sigur că veţi consulta persoane care au mai multă autoritate decît mine să vorbească despre ea. Eu nu fac decît să le cer oamenilor să se confrunte cu faptele reale — să înţeleagă întrebările la care creştinismul pretinde că are un răspuns. Sînt nişte realităţi înfricoşătoare. Aş vrea să pot spune ceva mai plăcut, dar trebuie să spun ceea ce cred că este adevărat. Desigur, sînt de acord că religia creştină, privită în perspectivă, este un lucru care aduce o mîngîiere negrăită. Dar ea nu începe cu mîngîierea; ea începe cu spaima pe care am descris-o şi nu are nici un rost să încercăm să trecem la acea mîngîiere fără să trecem mai întîi prin spaimă. În religie, ca şi în război şi în orice altceva, mîngîierea este lucrul pe care nu-1 poţi obţine căutîndu-1. Dacă tu cauţi adevărul, s-ar putea să găseşti mîngîiere în final; dacă urmăreşti mîngîierea, nu vei găsi nici mîngîiere şi nici adevăr — la început vei avea numai vorbe goale şi iluzii, iar la sfîrşit disperare. Cei mai mulţi dintre noi au trecut de faza plină de iluzii în care ne aflam înainte de război cu privire la politica internaţională. Este vremea să facem acelaşi lucru cu religia !

CLICK AICI PENTRU A SEMNA ÎN CARTEA MEA DE OASPEŢI PE NETLOG !

VĂ INVIT SĂ URMĂRIŢI CU ATENŢIE UN FILM DOCUMENTAR EXCELENT NUMIT “UN LUTHER AL ROMÂNIEI” !!!

CLICK AICI CA SĂ DOWNLOADAŢI ÎN ÎNTREGIME,
FILMUL „UN LUTHER AL ROMÂNIEI”



5 răspunsuri to “C.S. LEWIS – BINELE şi RĂUL, ca indicii cu privire la semnificaţia Universului”

  1. E ceva timp de când C. S. Lewis este unul dintre preferaţii mei în ceea ce priveşte lectura…
    O altă carte, superbă şi consistentă, este „Surprins de Bucurie” apărută la aceeaşi editură.
    Felicitări pentru blog !

    • Mulţumesc mult, dragă Irina, dar se cuvine să-I mulţumim numai lui Dumnezeu care a îngăduit să creez acest blog, aici pe WordPress ! Nici nu-mi vine să cred că am ajuns până aici, pentru că este nevoie de mult timp şi multă dăruire ca oamenii să poată primi inclusiv prin blogul meu, mesajul simplu şi curat al Sfintei Evanghelii ! C.S. Lewis este unul dintre mentorii mei spirituali, la fel ca şi J.R. Stott şi tocmai de aceea va ocupa un loc de cinste aici, mai ales datorită lucrării sale excepţionale, numită „CREŞTINISM PUR ŞI SIMPLU” (Editura HUMANITAS) sau „CREŞTINISMUL REDUS LA ESENŢE” (vechea traducere a SMR)

  2. 1. Oamenii fac multe lucruri… diverse şi contradictorii… În fiecare clipă de când lumea şi pământul… fac afirmaţii într-o clipă, iar apoi imediat în clipa următoare nu le mai recunosc sau fac afirmaţii contradictorii despre acelaşi lucru faţă de care anterior au spus altceva… Majoritatea sunt sperjuri… nu au simţul şi curajul răspunderii… nu gândesc ce fac şi ce spun… nu le pasă de alţii… nu gândesc în perspectivă pentru a anticipa reacţiile celorlalţi şi pentru a realiza efectul propriilor lor comportamente faţă de ceilalţi… nu se gândesc la consecinţele efectelor comportamentelor lor… Aş putea spune că trăim într-o perioadă în care pe măsură ce timpul trece, oamenii involuează şi retardează din punct de vedere raţional, intelectual, uman, sufletesc, etc… Parcă toţi sunt la fel… făcuţi de aceeaşi mamă şi de acelaşi tată… parcă toţi suferă de aceleaşi simptome… ale regresiei mintale… în stare avansată… pentru majoritatea nu există nici o lege, nici un DUMNEZEU… singura lege pentru majoritatea e să-şi atingă scopurile materialiste… inumane… fără să le mai pese de nimeni şi de nimic altceva… Este într-adevăr aproape imposibil să încerci să schimbi pe cineva care este aşa cum este format, ca rezultat al unui proces de o viaţă în urma influenţelor mediului şi societăţii… care sunt în marea majoritate a cazurilor aşa cum foarte bine se ştie… Astăzi, majoritatea oamenilor ar vinde bucuroşi pe oricine… chiar şi pe ei înşişi pentru a-şi asigura un viitor… într-o lume în care imoralitatea, minciuna, falsul sub toate formele lor binecunoscute, oricât de subtile, plăcute, frumoase, nevinovate… au ajuns la rang de virtuţi… Oamenii vor să pară aşa cum NU sunt în realitate şi cum ar trebui de fapt să fie…
    2. Legea morală NU e un instinct, cu atât mai puţin de turmă… e dragostea de dreptate… în mod necondiţionat… altruism şi sacrificiu de sine… şi vine de la DUMNEZEU… şi cine iubeşte dreptatea, DUMNEZEU este cu el… dar asta nu i-o poţi explica cuiva cu o mentalitate de spirit de turmă… în care orice acţiune vine dintr-un instinct negândit… şi nu din inimă… instinctul vine dintr-o acţiune negândită, accidentală, spontană, în funcţie de nevoi, împrejurări… pe când moralitatea este una dintre cele mai înalte şi superlative stări ale sufletului si spiritului uman… dar nu toţi oamenii sunt la fel… şi nu toţi oamenii au fost la fel întotdeauna… dacă ajut pe cineva nu o fac din instinct… instincte au animalele, în timp ce eu sunt om ! Îl ajut pentru că sunt bun… şi pentru că vreau să îl ajut… în mod necondiţionat şi dezinteresat… pentru că este o fiinţă vie… Accentuez faptul că este o absurditate să generalizezi… să iei drept punct de reper doar o singură persoană sau câteva persoane… pentru judecarea unei lumi întregi… Nu suntem toţi la fel… dar gândim la fel… simţim la fel… doar interesele ne sunt diferite… NU am evoluat din maimuţă, aşa cum vrea să credem Charles Darwin şi majoritatea celor ce-i împărtăşesc această teorie, ci am fost creaţi de DUMNEZEU… iar dacă am evoluat… putem spune că am evoluat din punct de vedere intelectual, al inteligenţei… experienţei… deci… un om nu se ghidează după instincte, ci după simţăminte… sentimente… după ceea ce simte… pe când animalul se ghidează după instincte… deşi recunosc că există inclusiv animale cu chip de oameni… oameni care trăiesc animalic… etc… Oamenii sunt diferiţi… morala este una şi aceeaşi la toţi… dar ar fi total greşit să confunzi morala… etica… cu obiceiurile şi tradiţiile… o problemă foarte gravă… o greşeală fundamentală pe care o întâlneşti foarte des… mai peste tot… În ceea ce priveşte religia… nu am avea nevoie de nici o religie dacă am crede toţi CU ADEVĂRAT în DUMNEZEU… în mod sincer şi necondiţionat… şi nu din alte motive… DUMNEZEU ESTE UNUL… ŞI ACELAŞI… pentru toţi… Trebuie să credem aşa cum simţim noi în sufletul nostru… căci am fost creaţi de EL… şi în noi este DUHUL SĂU SFÂNT… dar… problema este că ne lăsăm influenţaţi de unii şi altii… care ne spun: nu credeţi în DUMNEZEU cum vreţi voi… ci credeţi în DUMNEZEU aşa cum vă spunem noi să credeţi…

  3. Păcat… nu mai spune nimeni nimic pe aici… sau poate nu sunt capabili… măcar să-şi exprime punctul de vedere… nu doar să citeze pe alţii…


Trimite un comentariu dar pentru a fi aprobat, nu uita să respecţi Regulamentul acestui blog !

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: