TOMISTHECAT.WORDPRESS.COM S-A MUTAT PE TOMISTHECAT.RO
TOMISTHECAT.WORDPRESS.COM S-A MUTAT PE TOMISTHECAT.RO

C.S. LEWIS (24) OAMENI BUNI SAU OAMENI NOI ?!?

Aş dori să evoc memoria regretatului poet şi blogger evanghelic IONATAN PIROŞCA care prin dăruirea şi bunătatea sa, a permis accesul publicului internaut la o lucrare de referinţă a marelui apologet CLIVE STAPLES LEWIS (1898-1963) o lucrare excepţională numită MERE CHRISTIANITY (CREŞTINISM PUR ŞI SIMPLU) Am considerat că este de datoria mea morală să preiau acest material de pe Internet şi să-l public pe blogul meu, deoarece POPORUL ROMÂN TREBUIE SĂ CITEASCĂ ACEASTĂ CARTE EXCEPŢIONALĂ ce nu trebuie să lipsească din casele românilor ! Poporul român trebuie să respingă cu fermitate toate non-valorile şi trebuie să contracareze fenomenele de degradare valorică care iau o amploare din ce în ce mai mare, telenovelizând, manelizând şi ferentarizând din ce în ce mai mult spaţiul cultural şi spiritual al României ! Trebuie să contribuim fiecare dintre noi la purificarea şi la valorizarea societăţii româneşti, în această direcţie, încadrându-se şi decizia mea de a-l face cunoscut, românilor, pe un om extraordinar care a avut neşansa să treacă în veşnicie EXACT în ziua asasinării preşedintelui american Kennedy (22 noiembrie 1963), moartea lui fiind umbrită din nefericire de acel eveniment cu puternice rezonanţe mediatice !
Ziarele s-au vândut mult mai bine dacă au scris despre moartea lui Kennedy, decât dacă ar fi scris mai mult despre moartea şi mai ales despre opera reputatului profesor universitar C.S. LEWIS !
Dumnezeu să mângâie familia îndurerată a lui Ionatan Piroşca care a trecut în veşnicie la numai 52 de ani ! Mulţumim, Ionatan, pentru tot ce ai făcut pentru proclamarea Evangheliei ! Să ne revedem cu bine în Împărăţia lui Dumnezeu !

CARTEA „CREŞTINISM PUR ŞI SIMPLU” de C.S. LEWIS, POATE FI CUMPĂRATĂ DE LA EDITURA HUMANITAS !

De la data când a fost prima dată publicată (1941) şi până astăzi, cartea aceasta s-a vândut în multe exemplare şi le-a slujit multor intelectuali drept călăuză pentru întoarcerea la o credinţă vie şi mântuitoare în Dumnezeu. Citiţi-o şi nu veţi regreta !

CARTEA A CINCEA

OAMENI BUNI SAU OAMENI NOI ?

Domnul Iisus vrea să împlinească ce a spus. Cei care se încredinţează în mîinile Lui vor deveni desăvârşiţi, aşa cum El este desăvîrşit — desăvîrşit în dragoste, în înţelepciune, în bucurie, în frumuseţe şi în nemurire. Schimbarea nu va fi terminată în viaţa aceasta, pentru că moartea este o parte importantă a tratamentului. Cît de departe merge schimbarea înainte de moarte într-unui sau altul dintre creştini este incert.
Cred că este momentul potrivit să luăm în discuţie o întrebare care a fost pusă deseori: Dacă creştinismul este adevărat, de ce nu sînt toţi creştinii în mod vizibil mai buni decît toţi necreştinii? Îndărătul acestei întrebări este ceva care este în parte rezonabil şi în parte complet nerezonabil. Partea rezonabilă este aceasta: Dacă convertirea la creştinism nu îmbunătăţeşte acţiunile exterioare ale omului — dacă el continuă să fie la fel de snob, de dispreţuitor, de invidios sau la fel de ambiţios ca şi înainte — atunci eu cred că „convertirea” lui a fost în mare măsură imaginară; dacă după convertirea iniţială cineva vrea să vadă dacă a făcut vreun progres, acesta este testul pe care trebuie să-1 aplice. Sentimente mai nobile, gînduri noi, un interes mai mare pentru „religie” nu înseamnă nimic decît dacă comportarea noastră este mai bună; tot aşa, în timpul unei boli, faptul că „te simţi mai bine” nu este de mare folos dacă termometrul continuă să arate că temperatura ta creşte. în sensul acesta, lumea din afară are dreptate să judece creştinismul prin rezultatele lui. Cristos nea spus să judecăm după rezultate. Pomul se cunoaşte după roade sau, cum spunem noi, dovada că prăjitura este bună stă în faptul că o mănînci. Cînd noi, creştinii, ne purtăm în mod nepotrivit sau nu ne comportăm bine, noi facem creştinismul neverosimil pentru lumea din afară. O lozincă din timpul războiului ne avertiza că „Vorbirea neatentă duce la pierderea de vieţi”. Este la fel de adevărat că „trăirea neatentă duce la vorbe”. Vieţile noastre trăite neglijent fac lumea să vorbească, şi noi îi dăm prilej să vorbească într-un fel care aruncă îndoieli asupra adevărului creştinismului însuşi.
Mai este încă un mod în care este nelogic pentru lumea din afară să ceară să vadă rezultate. S-ar putea ca ei să ceară nu numai ca viaţa fiecărui om să se îmbunătăţească atunci cînd devine creştin; s-ar putea ca ei să ceară ca, înainte de a crede în creştinism, să vadă întreaga lume împărţită clar în două tabere — creştini şi necreştini — şi ca toţi oamenii din prima tabără să fie, în orice moment, în mod vizibil mai buni decît toţi oamenii din tabăra a doua. Cererea aceasta este nerezonabilă pentru mai multe motive.
(1) În primul rînd, situaţia din lumea reală este mult mai complicată. Lumea nu constă din creştini 100% şi necreştini 100%. Sînt oameni (şi încă mulţi) care încetează treptat să mai fie creştini, dar cu toate acestea îşi atribuie acest nume: unii dintre ei sînt clerici. Sînt alţi oameni care devin treptat creştini, fără ca ei să se considere deja creştini. Sînt oameni care nu acceptă toată învăţătura creştină despre Cristos, dar care sînt atît de puternic atraşi de El încît ei sînt ai Lui într-un sens mult mai profund decît pot ei înţelege. Sînt oameni de alte religii care sînt călăuziţi de influenţa secretă a lui Dumnezeu ca să se concentreze asupra acelor părţi din religia lor care sînt în armonie cu creştinismul şi care astfel aparţin lui Cristos fără să o ştie. De exemplu, un budist de bună-credinţă poate fi călăuzit să se concentreze tot mai mult asupra învăţăturii budiste despre milă şi să lase pe plan secundar (deşi el poate continua să spună că crede) învăţătura budistă despre alte lucruri. S-ar putea ca mulţi păgîni buni care au trăit cu mult înainte de naşterea lui Cristos să fi fost în această situaţie. Desigur, întotdeauna au existat mulţi oameni care sînt confuzi în gîndire şi au o mulţime de crezuri amestecate de-a valma. In consecinţă, nu are rost să încerci să emiţi judecăţi în masă despre creştini sau necreştini. Poţi să compari în masă dinii şi pisicile sau bărbaţii şi femeile, deoarece în cazul lor se ştie fiecare din ce categorie face parte. De asemenea, un animal nu se transformă (treptat sau brusc) din dine în pisică. Dar cînd comparăm creştinii, în general, cu necreştinii, în general, de obicei noi nu ne gîndim la oameni reali pe care-i cunoaştem, ci numai la două idei vagi pe care ni le formăm din romane sau din ziare. Dacă vrei să compari pe un creştin rău cu un ateu bun, trebuie să te gîndeşti la două persoane reale pe care le-ai cunoscut. Dacă nu venim la un caz concret, nu facem decît să ne irosim timpul.
(2) Să presupunem că am luat un caz concret şi că acum nu vorbim despre un creştin imaginar şi despre un necreştin imaginar, ci despre doi oameni reali din cartierul nostru. Chiar şi în cazul acesta trebuie să fim atenţi să punem întrebarea corectă. Dacă creştinismul este adevărat, atunci ar trebui să fie adevărate şi următoarele: (a) Orice creştin ar trebui să fie mai bun decît dacă aceeaşi persoană nu ar fi creştină, (b) Orice om care devine creştin va fi mai bun decît a fost înainte. Aplicînd acelaşi raţionament, dacă reclama pentru pasta de dinţi „Super cristal” este adevărată, ar trebui: (a) Ca oricine care o foloseşte să aibă dinţi mai buni decît dacă nu ar folosi-o. (b) Calitatea dinţilor oricărei persoane care o foloseşte să se îmbunătăţească. Dar să spui că eu, care folosesc pastă de dinţi „Super cristal” (şi care am moştenit dinţi răi de la amîndoi părinţii mei) nu am dinţi la fel de buni ca un tînăr negru sănătos care nu a folosit niciodată pastă de dinţi, afirmaţia în sine nu dovedeşte că reclamele sînt neadevărate.
S-ar putea ca domnişoara Petrescu, care este credincioasă, să aibă o limbă mai ascuţită decît necredinciosul Radu Ionescu. Dar lucrul acesta, în sine, nu ne spune dacă creştinismul este eficient sau nu. Problema este: Cum ar fi fost limba domnişoarei Petrescu dacă ea nu ar fi credincioasă şi cum ar fi limba lui Radu Ionescu dacă el ar deveni credincios. Domnişoara Petrescu şi Radu Ionescu, ca rezultat al unor cauze naturale şi al educaţiei, au anumite temperamente: creştinismul afirmă că va pune amîndouă temperamentele sub o nouă conducere, dacă persoanele respective îi vor permite să o facă. întrebarea pe care poţi să o pui este dacă acea nouă conducere, dacă i se permite să preia controlul, îmbunătăţeşte starea. Oricine ştie că ceea ce este coordonat în cazul lui Radu Ionescu este un material „mai bun” decît ceea ce este coordonat în cazul domnişoarei Petrescu. Nu aceasta este ideea. Pentru a evalua conducerea unei fabrici nu trebuie să iei în considerare doar produsul fabricii. Dacă ţinem seamă de condiţiile din Fabrica A, ar fi de mirare dacă ar produce ceva; pe de altă parte, ţinînd seamă de dotarea de primă clasă a Fabricii B, deşi producţia ei este ridicată, s-ar putea să fie mult mai scăzută decît ar trebui să fie. Nu încape îndoială că directorul Fabricii A va pune maşini noi cît mai curînd posibil, dar este nevoie de timp. între timp, producţia scăzută nu dovedeşte că el a eşuat.
(3) Şi acum, să mergem puţin mai adînc. Directorul va instala maşini noi: mai înainte ca Cristos să termine lucrarea cu domnişoara Petrescu, ea va fi într-adevăr foarte „bună”. Dar dacă am rămîne la nivelul acesta, s-ar părea că singurul scop al lui Cristos a fost să o rirdice pe domnişoara Petrescu la acelaşi nivel la care s-a aflat Radu tot timpul. Noi am vorbit, de fapt, ca şi cum Radu ar fi fost într-o stare bună; ca şi cum creştinismul ar fi ceva de care au nevoie oamenii răi, dar de care cei buni se pot lipsi; şi ca şi cum singurul lucru pe care ni-1 cere Dumnezeu este să fim „oameni buni”. Dar aceasta ar fi o greşeală fatală. Adevărul este că înaintea lui Dumnezeu, Radu Ionescu are la fel de multă nevoie de „mîntuire” ca şi domnişoara Petrescu. într-un sens (pe care-1 voi explica peste o clipă), faptul de a fi om de treabă abia dacă intră în discuţie.
Nu te poţi aştepta ca Dumnezeu să privească temperamentul liniştit şi firea prietenoasă a lui Radu exact aşa cum le privim noi. Ele rezultă din cauze naturale pe care le creează Dumnezeu însuşi. Fiind doar trăsături de ordin temperamental, ele vor dispare cu totul dacă se modifică digestia lui Radu. în realitate, bunătatea este un dar pe care Dumnezeu i 1-a dat lui Radu şi nu un dar al lui Radu pentru Dumnezeu. Dumnezeu a permis unor cauze naturale, acţionînd într-o lume pervertită de secole de păcat, să producă în domnişoara Petrescu gîndirea îngustă şi nervii întinşi la maximum care explică în mare parte răutatea ei. Dumnezeu a intenţionat, la timpul potrivit, să corecteze acea parte a ei. Dar, pentru Dumnezeu, nu aceasta este partea esenţială a procesului. Ea nu prezintă nici o dificultate. Nu acesta este lucrul care-L îngrijorează. Lucrul pe care-1 urmăreşte, pe care-1 aşteaptă şi la care lucrează este ceva ce nu este uşor nici chiar pentru Dumnezeu, deoarece, prin însăşi natura cazului, El nu-1 poate produce printr-un simplu act al puterii Sale. El aşteaptă să-1 vadă petrecîndu-se atît în domnişoara Petrescu cît şi în Radu Ionescu. Este ceva ce ei Îi vor da de bunăvoie Lui sau ceva ce vor refuza să-I dea. Oare se vor îndrepta ei spre El şi vor împlini astfel singurul scop pentru care au fost creaţi? Voinţa lor trepidează înăuntrul lor, ca şi acul unei busole. Dar acesta este un ac care poate alege. El poate indica spre nordul adevărat; dar nu este obligat să o facă. Oare se va roti acul, se va stabiliza şi va arăta spre Dumnezeu?
El îl poate ajuta să o facă. Dar nu îl poate forţa. El nu poate, dacă putem spune aşa, să-Şi întindă mîna şi să-1 pună în poziţia corectă, pentru că atunci nu ar mai fi voinţă liberă. Va indica el nordul? Aceasta este întrebarea de care depinde totul. Oare îşi vor preda domnişoara Petrescu şi Radu Ionescu naturile lor lui Dumnezeu? Dacă naturile pe care le predau sau le reţin sînt, în momentul de faţă, agreabile sau dezagreabile, este de importanţă secundară. Dumnezeu se poate îngriji de această parte a problemei.
Să nu mă înţelegeţi greşit. Este cert că Dumnezeu priveşte o fire dezagreabilă ca pe un lucru rău şi deplorabil. Şi, desigur, El priveşte o fire agreabilă ca pe un lucru bun — bun ca pîinea, ca lumina sau ca apa. Dar acestea sînt lucruri bune pe care El le dăruieşte, iar noi le primim. El a creat nervii sănătoşi ai lui Radu şi digestia lui bună, şi Dumnezeu are disponibile multe asemenea calităţi. Din cîte ştim noi, pe Dumnezeu nu-L costă nimic: să creeze lucruri bune: dar ca să convertească voinţele răzvrătite, îl costă răstignirea, pentru că sînt voinţe care pot refuza cererea Lui — în oamenii buni la fel ca şi în cei răi. în afară de aceasta, pentru că bunătatea lui Radu era doar o parte a naturii sale, ea se va destrăma la sfîrşil. Natura însăşi se va destrăma. Cauzele naturale se îmbină în Radu pentru a forma un profil psihologic plăcut, la fel cum ele se îmbină într-un apus de soare pentru a forma o îmbinare plăcută de culori. Peste puţină vreme (pentru că natura lucrează în felul acesta), ele se vor despărţi, şi îmbinarea pe care au creat-o în ambele cazuri va dispare. Radu a avut ocazia să transforme (sau mai degrabă, să-I permită lui Dumnezeu să transforme) profilul acela trecător în frumuseţea unui spirit etern: şi el nu a folosit ocazia.
Avem un paradox aici. Cîtă vreme Radu nu se întoarce spre Dumnezeu, el crede că bunătatea este a lui, şi cîtă vreme crede aşa, ea nu este a lui. Abia cînd Radu îşi dă seama că bunătatea aceasta nu este a lui, ci este un dar de la Dumnezeu, şi cînd I-o oferă din nou lui Dumnezeu, abia atunci începe aceasta să fie cu adevărat a lui. De acum încolo, Radu începe să fie părtaş la propria lui creaţie. Singurele lucruri pe care le putem păstra sînt lucrurile pe care I le dăruim lui Dumnezeu de bunăvoie. Ceea ce încercăm să păstrăm pentru noi este doar ceea ce vom pierde cu siguranţă.
De aceea, nu trebuie să ne mirăm dacă întîlnim între credincioşi oameni care încă sînt dezagreabili. Dacă te gîndeşti bine, există un motiv pentru care ne putem aştepta ca oamenii dezagreabili să se întoarcă la Cristos în număr mai mare decît ceilalţi. Aceasta a fost obiecţia oamenilor cu privire la Cristos în timpul vieţii Lui pămînteşti: El părea să atragă asemenea oameni mizerabili. Aceasta continuă să fie obiecţia oamenilor şi va continua să fie întotdeauna. Nu înţelegeţi de ce? Cristos a spus: „Ferice de cei săraci” şi „Creu este pentru cei bogaţi să intre în împărăţie”, şi nu încape îndoială că El s-a referit în primul rînd la cei bogaţi sau săraci din punct de vedere economic. Dar oare nu se aplică cuvintele Lui şi la un alt fel de bogăţie sau de sărăcie? Unul dintre pericolele de a avea o mulţime de bani este că te poţi mulţumi cu genul de fericire pe care ţi—1 pot da banii şi nu îţi dai seama că ai nevoie de Dumnezeu. Dacă totul în viaţă pare să se realizeze prin semnarea de cecuri, s-ar putea să uiţi că în fiecare clipă depinzi cu totul de Dumnezeu.
Este foarte adevărat că înzestrările naturale sînt însoţite de un pericol asemănător. Dacă ai nervi sănătoşi, dacă ai sănătate, popularitate şi dacă ai o educaţie bună, probabil că vei fi mulţumit cu caracterul tău aşa cum este. „La ce-mi mai trebuie Dumnezeu?” s-ar putea să spui. Ţie îţi vine uşor să ai o anumită conduită bună. Tu nu eşti unul dintre acei oameni care sînt obsedaţi de sex, care sînt alcoolici, nervoşi sau nestăpîniţi. Toată lumea spune că eşti un om de treabă şi (între noi fie vorba) tu eşti de acord cu ei. Este foarte posibil ca tu să crezi că toată această bunătate este rodul eforturilor tale: şi se poate să nu simţi nevoia pentru o bunătate superioară. Deseori, oamenii care au această bunătate naturală nu pot fi aduşi deloc la punctul să recunoască nevoia lor de Cristos pînă cînd, într-o zi, bunătatea naturală îi lasă baltă şi automulţumirea lor este spulberată. Cu alte cuvinte, este greu pentru cei care sînt „bogaţi” în sensul acesta să intre în împărăţie.
Lucrurile sînt complet diferite pentru oamenii dezagreabili — oameni mărunţi, modeşti, timizi, depravaţi, fără vlagă, singuratici, pătimaşi, senzuali sau dezechilibraţi. Dacă ei fac vreo încercare să fie buni, ei descoperă îndată că au nevoie de ajutor. Ei au nevoie de Cristos pentru că altfel nu pot face nimic. Ei trebuie să-şi ia crucea şi să-L urmeze — altfel ajung disperaţi. Ei sînt (într-un sens foarte real şi teribil) „săracii”: pe ei i-a fericit El. Ei sînt „păcătoşii” cu care umblă El – şi bineînţeles că fariseii continuă să spună, la fel cum au spus atunci: „Dacă ar fi ceva de capul creştinismului, oamenii aceia nu ar fi creştini”.
Pentru fiecare dintre noi este aici un avertisment sau o încurajare. Dacă eşti o persoană agreabilă — dacă virtutea este un lucru normal pentru tine — fii atent! Se aşteaptă mult de la cei cărora li s-a dat mult. Dacă tu crezi că sînt meritele tale cele care în realitate sînt daruri pe care ţi le-a dat Dumnezeu prin firea ta, şi dacă te mulţumeşti să fii doar om de treabă, tu continui să fii un rebel: şi toate acele daruri vor face doar ca să fie mai îngrozitoare căderea ta, vor face corupţia ta mai complicată şi exemplul tău rău mai dezastruos. Diavolul a fost cîndva un arhanghel; înzestrările lui naturale au fost atît de superioare în comparaţie cu ale tale, cum sînt ale tale în comparaţie cu ale unui cimpanzeu.
Dar dacă tu eşti o făptură sărmană — otrăvită de o educaţie proastă într-o casă plină de gelozii vulgare şi de certuri fără sens — stăpînit, fără voia ta, de vreo perversiune sexuală dezgustătoare — chinuit zi de zi de un complex de inferioritate care te face să te răsteşti la cei mai buni prieteni ai tăi — nu dispera. El ştie totul. Tu eşti unul dintre săracii pe care i-a binecuvîntat El. El ştie cît de hîrbuită este maşina pe care încerci să o conduci. Perseverează. Fă tot ce poţi. Într-o zi (poate într-o altă lume, dar poate mai curînd), el o va arunca la fier vechi şi îţi va da o maşină nouă. Şi atunci s-ar putea să ne uimeşti pe toţi — şi pe tine însuţi: pentru că tu ai învăţat să conduci într-o şcoală severă. (Unii dintre cei de pe urmă vor fi cei dintîi şi unii dintre cei dintîi vor fi cei de pe urmă.)
„Bunătatea” — o personalitate sănătoasă, completă — este un lucru excelent. Prin toate mijloacele medicale, educaţionale, economice şi politice care ne stau în putere, noi ar trebui să încercăm să producem o lume în care cît mai mulţi oameni cu putinţă să crească „buni”; la fel cum trebuie să încercăm să producem o lume în care toţi să aibă mîncare din belşug. Dar nici măcar atunci cînd am reuşit să-i facem pe toţi buni, noi nu trebuie să presupunem că sufletele lor nu au nevoie de mîntuire. O lume de oameni buni, mulţumiţi în bunătatea lor, care nu mai doresc altceva, care se îndepărtează de Dumnezeu, ar fi o lume care are nevoie la fel de disperată de mîntuire ca şi o lume nefericită — şi poate că este o lume mai greu de mîntuit.
Simpla îmbunătăţire nu este mîntuire, deşi mîntuirea îmbunătăţeşte întotdeauna viaţa oamenilor, chiar şi aici şi acum, iar în final o va îmbunătăţi într-o măsură pe care încă nu ne-o putem imagina. Dumnezeu a devenit om ca să transforme creaturile Sale în fii: nu doar ca să producă oameni vechi mai buni, ci ca să producă un nou fel de oameni. Nu este ca şi cum l-ai învăţa pe un cal să sară tot mai bine, ci ca şi cum l-ai transforma într-o făptură înaripată. Desigur, cînd va avea aripi, va sări peste garduri care nu ar fi putut fi sărite şi astfel îl va învinge pe calul natural tocmai acolo unde acesta excela. Dar se poate să fie o perioadă cînd aripile abia încep să crească, cînd el nu poate zbura: şi în stadiul acela umflăturile de pe umerii lui — nimeni n-ar putea spune doar privindu-le că vor deveni aripi — s-ar putea să-i dea chiar o înfăţişare penibilă.
Dar poate că am petrecut deja prea mult timp cu această problemă. Dacă ceea ce vrei este un argument împotriva creştinismului (şi eu îmi aduc bine aminte cu cîtă ardoare am căutat un asemenea argument cînd am început să mă tem că creştinismul este adevărat), poţi să găseşti cu uşurinţă vreun creştin stupid şi nesatisfăcător şi să spui: „Iată omul nou cu care te-ai lăudat atîta! Dă-mi-1 mie pe cel vechi!” Dar dacă ai început să îţi dai seama că creştinismul este probabil adevărat, vei şti în inima ta că de fapt încerci să eviţi problema. Ce poţi tu cunoaşte de fapt cu privire la sufletele celorlalţi oameni — cu privire la ispitirile, la oportunităţile şi la luptele lor? Este un singur suflet din toată creaţia pe care-1 cunoşti: şi este singurul a cărui soartă este pusă în mîinile tale. Dacă există un Dumnezeu, tu eşti, într-un sens, singur cu El. Nu-L poţi amîna cu speculaţii despre vecinul tău de vizavi sau cu amintiri din ce ai citit în cărţi. La ce va folosi toată vorbăria şi toate presupunerile (oare ţi le vei mai aminti?), cînd ceaţa anestezică pe care o numim „natură” sau „lumea reală” se va mistui, şi Prezenţa lîngă care te-ai aflat întotdeauna va deveni palpabilă, imediată şi inevitabilă?

CLICK AICI PENTRU A SEMNA ÎN CARTEA MEA DE OASPEŢI PE NETLOG !

VĂ INVIT SĂ URMĂRIŢI CU ATENŢIE UN FILM DOCUMENTAR EXCELENT NUMIT “UN LUTHER AL ROMÂNIEI” !!!

CLICK AICI CA SĂ DOWNLOADAŢI ÎN ÎNTREGIME,
FILMUL „UN LUTHER AL ROMÂNIEI”



Niciun răspuns to “ C.S. LEWIS (24) OAMENI BUNI SAU OAMENI NOI ?!?

Trimite un comentariu dar pentru a fi aprobat, nu uita să respecţi Regulamentul acestui blog !

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: