TOMISTHECAT.WORDPRESS.COM S-A MUTAT PE TOMISTHECAT.RO
TOMISTHECAT.WORDPRESS.COM S-A MUTAT PE TOMISTHECAT.RO

C.S. LEWIS (13) CREDINŢA (prima parte) 

Aş dori să evoc memoria regretatului poet şi blogger evanghelic IONATAN PIROŞCA care prin dăruirea şi bunătatea sa, a permis accesul publicului internaut la o lucrare de referinţă a marelui apologet CLIVE STAPLES LEWIS (1898-1963) o lucrare excepţională numită MERE CHRISTIANITY (CREŞTINISM PUR ŞI SIMPLU) Am considerat că este de datoria mea morală să preiau acest material de pe Internet şi să-l public pe blogul meu, deoarece POPORUL ROMÂN TREBUIE SĂ CITEASCĂ ACEASTĂ CARTE EXCEPŢIONALĂ ce nu trebuie să lipsească din casele românilor ! Poporul român trebuie să respingă cu fermitate toate non-valorile şi trebuie să contracareze fenomenele de degradare valorică care iau o amploare din ce în ce mai mare, telenovelizând, manelizând şi ferentarizând din ce în ce mai mult spaţiul cultural şi spiritual al României ! Trebuie să contribuim fiecare dintre noi la purificarea şi la valorizarea societăţii româneşti, în această direcţie, încadrându-se şi decizia mea de a-l face cunoscut, românilor, pe un om extraordinar care a avut neşansa să treacă în veşnicie EXACT în ziua asasinării preşedintelui american Kennedy (22 noiembrie 1963), moartea lui fiind umbrită din nefericire de acel eveniment cu puternice rezonanţe mediatice !
Ziarele s-au vândut mult mai bine dacă au scris despre moartea lui Kennedy, decât dacă ar fi scris mai mult despre moartea şi mai ales despre opera reputatului profesor universitar C.S. LEWIS !
Dumnezeu să mângâie familia îndurerată a lui Ionatan Piroşca care a trecut în veşnicie la numai 52 de ani ! Mulţumim, Ionatan, pentru tot ce ai făcut pentru proclamarea Evangheliei ! Să ne revedem cu bine în Împărăţia lui Dumnezeu !

CARTEA „CREŞTINISM PUR ŞI SIMPLU” de C.S. LEWIS, POATE FI CUMPĂRATĂ DE LA EDITURA HUMANITAS !

De la data când a fost prima dată publicată (1941) şi până astăzi, cartea aceasta s-a vândut în multe exemplare şi le-a slujit multor intelectuali drept călăuză pentru întoarcerea la o credinţă vie şi mântuitoare în Dumnezeu. Citiţi-o şi nu veţi regreta !

CARTEA III

CREDINŢA (prima parte)

Trebuie să vorbesc în capitolul acesta despre ceea ce creştinii numesc credinţă. În general vorbind, cuvîntul credinţă poate să fie folosit de creştini în două sensuri sau la două nivele diferite şi de aceea le voi aborda pe rînd. In primul sens înseamnă pur şi simplu crez — a accepta sau a considera adevărate doctrinele creştinismului. Lucrul acesta este destul de simplu. Dar ceea ce îi nedumereşte pe oameni — sau, cel puţin, ceea ce m-a nedumerit pe mine — este faptul că creştinii privesc credinţa în sensul acesta ca pe o virtute. M-am întrebat cum este posibil să fie o virtute — ce este moral sau imoral în a crede sau a nu crede un set de afirmaţii? Este evident, îmi spuneam eu, că orice om întreg la minte acceptă sau respinge o afirmaţie nu pentru că vrea sau nu, ci pentru că dovezile i se par veritabile sau nu. Dacă el ar greşi cu privire la corectitudinea dovezilor, aceasta nu ar însemna că el este un om rău, ci doar că nu este prea deştept. Iar dacă el ar crede că dovezile sînt inadecvate şi cu toate acestea şi-ar impune să creadă ceva, în ciuda dovezilor, lucrul acesta ar fi pur şi simplu stupid.
Ei bine, eu continui să am această părere. Dar iată ce nu am înţeles atunci — şi ce mulţi alţi oameni încă nu pot înţelege. Eu am presupus că dacă mintea omenească acceptă la un moment dat un lucru ca fiind adevărat, va continua în mod automat să-1 socotească adevărat, pînă cînd apare vreun motiv serios pentru reconsiderare. De fapt, eu am presupus că mintea omenească este guvernată în întregime de raţiune. Dar lucrurile nu stau aşa. De exemplu, raţiunea mea este convinsă cu desăvîrşire de dovezi veritabile că anestezicele nu mă asfixiază şi că nişte chirurgi bine pregătiţi nu încep operaţia decît după ce pacientul este inconştient. Dar aceasta nu schimbă faptul că atunci cînd ei mă pun pe masă şi îmi pun pe faţă masca lor oribilă, o panică copilărească se declanşează înăuntrul meu. încep să mă gîndesc că mă voi asfixia şi mi-e teamă că ei vor începe să mă taie înainte de a fi anesteziat complet. Cu alte cuvinte, îmi pierd credinţa în anestezice. Nu raţiunea este cea care îmi fură credinţa: dimpotrivă, credinţa mea este bazată pe raţiune. Imaginaţia şi emoţiile sînt cele care îmi fură credinţa. Bătălia este dată între credinţă şi raţiune, de o parte, şi emoţii şi imaginaţie, de cealaltă parte.
Dacă vă gîndiţi bine, veţi găsi zeci de situaţii ca aceasta. Un bărbat ştie, pe baza unor dovezi foarte solide, că o fată frumoasă pe care o cunoaşte este o mincinoasă, că nu poate păstra un secret şi că nu ar trebui să aibă încredere în ea; dar cînd este singur cu ea, mintea lui pierde credinţa în fărîma aceea de informaţie şi începe să se gîndească: „Poate că va fi altfel de data asta”, şi iarăşi se face de rîs şi îi spune ceva ce nu ar fi trebuit să-i spună. Simţurile şi emoţiile lui au nimicit credinţa în ceea ce ştia de fapt că este adevărat. Sau luaţi, dacă vreţi, cazul unui băiat care învaţă să înoate. Raţiunea lui ştie perfect de bine că un corp omenesc nesprijinit nu se scufundă neapărat în apă: el a văzut zeci de oameni care plutesc şi care înoată. Dar întreaga problemă este dacă el va putea continua să creadă lucrul acesta atunci cînd instructorul lui îşi va retrage mîinile şi îl va lăsa fără sprijin în apă — sau dacă va înceta să creadă, dacă va fi cuprins de frică şi se va scufunda.
Exact acelaşi lucru se petrece cu creştinismul. Eu nu îi cer nimănui să accepte creştinismul, dacă raţiunea lui îi spune că cea mai mare parte a dovezilor sînt împotriva lui. Nu acesta este punctul în care intră în joc credinţa. Dar să presupunem că raţiunea lui a decis deja că majoritatea dovezilor sînt în favoarea creştinismului. Vă pot spune prin ce va trece omul acela în următoarele cîteva săptămîni. Va veni un moment cînd va primi o veste rea, cînd va fi în necaz sau cînd va fi în mijlocul mai multor oameni care nu cred şi, dintr-o dată, emoţiile lui se vor ridica şi vor porni un fel de război fulger împotriva credinţei lui. Sau va veni un moment în care va dori o femeie, cînd va vrea să spună o minciună, cînd se va simţi foarte mulţumit de sine, cînd va avea un prilej să cîştige mai mulţi bani într-uri mod care nu este tocmai cinstit: va veni un moment în care lui i-ar fi foarte convenabil dacă creştinismul nu ar fi adevărat. Şi iarăşi dorinţele şi emoţiile lui vor fi acelea care vor declanşa războiul fulger. Nu mă refer la momente în care apar noi dovezi veritabile împotriva creştinismului. Acestea trebuie să fie examinate şi este o problemă cu totul diferită. Acum vorbesc despre momentele cînd o simplă emoţie se ridică împotriva credinţei.
În sensul în care am folosit aici cuvîntul, credinţa este arta de a rămîne lîngă lucrurile pe care raţiunea le-a acceptat cîndva, de a fi statornic în ciuda emoţiilor schimbătoare, pentru că emoţiile se vor schimba, indiferent care motive le acceptă raţiunea. Ştiu lucrul acesta din experienţă. Acum cînd sînt creştin, am uneori stări sufleteşti cînd tot creştinismul pare foarte improbabil: dar cînd am fost ateu am avut stări sufleteşti în care creştinismul părea extraordinar de probabil. Răzvrătirea emoţiilor împotriva eului tău real vor veni în orice caz. Acesta este motivul pentru care credinţa este o asemenea virtute necesară: dacă nu înveţi să îţi controlezi stările sufleteşti cînd „ies din linie”, nu vei putea fi un creştin veritabil şi nici măcar un ateu veritabil, ci doar o făptură care fluctuează, ale cărei crezuri depind în realitate de starea vremii sau de starea digestiei sale. În consecinţă, trebuie să facem exerciţii de antrenament în dezvoltarea deprinderii noastre de a crede.
Primul pas este recunoaşterea faptului că stările tale sufleteşti se schimbă. Următorul este să te asiguri că, dacă ai acceptat cîndva creştinismul, doctrinele lui principale trebuie să fie aduse în fiecare zi, pentru un timp oarecare, înaintea gîndirii tale conştiente. Acesta este motivul pentru care sînt atît de importante pentru viaţa creştină rugăciunile zilnice, citirea zilnică a Bibliei şi mersul la biserică. Noi trebuie să ne aducem permanent aminte ce credem. Nici această credinţă şi nici alta nu vor rămîne în mod automat vii în minte. Ele trebuie să fie hrănite. De fapt, dacă ai examina o sută de oameni care şi-au pierdut credinţa în creştinism, mă întreb cîţi dintre aceştia au renunţat la creştinism din motive raţionale, deoarece au fost convinşi raţional de neadevărul acestuia? Oare nu au alunecat încet cei mai mulţi dintre ei?
Trebuie acum să mă întorc la al doilea sens al credinţei, la sensul mai înalt: şi acesta este cel mai dificil lucru pe care l-am abordat vreodată. Aş vrea să-1 abordez întorcîndu-mă înapoi la subiectul umilinţei. Vă aduceţi aminte că am spus că primul pas către umilinţă este să-ţi dai seama că eşti mîndru. Vreau să adaug acum că următorul pas este să încerci cu seriozitate să pui în practică virtuţile creştine. O săptămînă nu este de ajuns. Lucrurile merg adesea ca pe aţă în prima săptămînă. încearcă şase săptămîni. în intervalul acela s-ar putea să fi căzut înapoi la punctul de unde ai pornit sau chiar mai jos, dar vei fi descoperit cîteva adevăruri importante cu privire la tine însuţi. Nici un om nu ştie cît este de rău decît atunci cînd a încercat din răsputeri să fie bun.
O idee ridicolă circulată în prezent este că oamenii buni nu ştiu ce înseamnă să fii ispitit. Aceasta este o minciună evidentă. Numai aceia care încearcă să se împotrivească ispitei ştiu cît de puternică este aceasta. La urma urmei, afli care este puterea armatei germane dacă lupţi împotriva ei, nu dacă te predai şi capitulezi. Afli care este tăria vîntului dacă încerci să mergi împotriva lui, nu dacă te aşezi jos. Un om care cedează în faţa unei ispite după cinci minute nu ştie cît de intensă ar fi fost aceasta peste o oră. Acesta este motivul pentru care, într-un sens, oamenii răi ştiu foarte puţine despre răutate. Ei au trăit la adăpost prin faptul că au cedat întotdeauna. Noi nu vom descoperi niciodată tăria impulsului rău dinăuntrul nostru decît atunci cînd vom încerca să luptăm împotriva lui: Cristos, pentru că El a fost singurul om care nu a cedat niciodată în faţa ispitei, este de asemenea singurul om care cunoaşte pe deplin ce înseamnă să fii ispitit — singurul care cunoaşte realitatea completă. Foarte bine. Principalul lucru pe care-1 învăţăm dintr-o încercare serioasă de a pune în aplicare virtuţile creştine este că falimentăm. Dacă a crezut cineva că Dumnezeu ne pune la un fel de examen, şi că noi am putea primi note bune dacă le-am merita, ideea aceea trebuie spulberată. Dacă a crezut cineva că poţi face un fel de tîrg — că noi am putea să respectăm partea noastră de contract şi să-L facem astfel dator pe Dumnezeu să o respecte pe a Lui, aşa cum este drept — ideea aceasta trebuie spulberată.
Cred că orice om care are o credinţă în Dumnezeu, are în minte ideea examenului sau a tîrgului, pînă cînd devine creştin. Primul rezultat al creştinismului real este că spulberă ideea aceasta. Cînd văd că este spulberată, unii oameni cred că aceasta înseamnă că creştinismul este falimentar şi îl abandonează. Se pare că ei îşi închipuie că Dumnezeu este foarte naiv! De fapt, desigur, El ştie totul despre aceasta. Unul dintre lucrurile pe care creştinismul are menirea să le facă este să spulbere ideea aceasta. Dumnezeu a aşteptat momentul în care vei descoperi că este imposibil să ajungi să meriţi o notă de trecere la examen sau să poţi să-L faci pe El să-ţi datoreze ceva.
După aceea urmează o altă descoperire. Orice înzestrare pe care o ai, puterea ta de a gîndi sau de a-ţi mişca mîinile şi picioarele, îţi este dată de Dumnezeu. Dacă ţi-ai dedica fiecare moment din viaţă în exclusivitate pentru a-L sluji pe El, nu ai putea să-1 dai nimic care, într-un sens, să nu fi fost deja al Lui. Am să-ţi spun cum stau lucrurile cînd noi vorbim despre a face ceva pentru Dumnezeu sau despre a-I dărui ceva lui Dumnezeu. Este ca şi cum un copil mic s-ar duce la tatăl lui şi i-ar spune: „Tăticule, dă-mi douăzeci de lei ca să-ţi cumpăr un cadou de ziua ta”. Desigur, tatăl îi dă banii şi este plăcut impresionat de cadoul copilului. Totul este foarte bine şi foarte frumos, dar numai un idiot ar crede că tatăl este îndatorat cu douăzeci de lei în această tranzacţie. După ce omul a făcut aceste două descoperiri, Dumnezeu poate lucra cu adevărat în el. Abia atunci începe adevărata viaţă. Omul este treaz de acum. Acum putem trece să vorbim despre credinţă în al doilea sens.

CLICK AICI PENTRU A SEMNA ÎN CARTEA MEA DE OASPEŢI PE NETLOG !

VĂ INVIT SĂ URMĂRIŢI CU ATENŢIE UN FILM DOCUMENTAR EXCELENT NUMIT “UN LUTHER AL ROMÂNIEI” !!!

CLICK AICI CA SĂ DOWNLOADAŢI ÎN ÎNTREGIME,
FILMUL „UN LUTHER AL ROMÂNIEI”



Niciun răspuns to “ C.S. LEWIS (13) CREDINŢA (prima parte) 

Trimite un comentariu dar pentru a fi aprobat, nu uita să respecţi Regulamentul acestui blog !

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: