TOMISTHECAT.WORDPRESS.COM S-A MUTAT PE TOMISTHECAT.RO
TOMISTHECAT.WORDPRESS.COM S-A MUTAT PE TOMISTHECAT.RO

C.S. LEWIS (09) IERTAREA 

Aş dori să evoc memoria regretatului poet şi blogger evanghelic IONATAN PIROŞCA care prin dăruirea şi bunătatea sa, a permis accesul publicului internaut la o lucrare de referinţă a marelui apologet CLIVE STAPLES LEWIS (1898-1963) o lucrare excepţională numită MERE CHRISTIANITY (CREŞTINISM PUR ŞI SIMPLU) Am considerat că este de datoria mea morală să preiau acest material de pe Internet şi să-l public pe blogul meu, deoarece POPORUL ROMÂN TREBUIE SĂ CITEASCĂ ACEASTĂ CARTE EXCEPŢIONALĂ ce nu trebuie să lipsească din casele românilor ! Poporul român trebuie să respingă cu fermitate toate non-valorile şi trebuie să contracareze fenomenele de degradare valorică care iau o amploare din ce în ce mai mare, telenovelizând, manelizând şi ferentarizând din ce în ce mai mult spaţiul cultural şi spiritual al României ! Trebuie să contribuim fiecare dintre noi la purificarea şi la valorizarea societăţii româneşti, în această direcţie, încadrându-se şi decizia mea de a-l face cunoscut, românilor, pe un om extraordinar care a avut neşansa să treacă în veşnicie EXACT în ziua asasinării preşedintelui american Kennedy (22 noiembrie 1963), moartea lui fiind umbrită din nefericire de acel eveniment cu puternice rezonanţe mediatice !
Ziarele s-au vândut mult mai bine dacă au scris despre moartea lui Kennedy, decât dacă ar fi scris mai mult despre moartea şi mai ales despre opera reputatului profesor universitar C.S. LEWIS !
Dumnezeu să mângâie familia îndurerată a lui Ionatan Piroşca care a trecut în veşnicie la numai 52 de ani ! Mulţumim, Ionatan, pentru tot ce ai făcut pentru proclamarea Evangheliei ! Să ne revedem cu bine în Împărăţia lui Dumnezeu !

CARTEA „CREŞTINISM PUR ŞI SIMPLU” de C.S. LEWIS, POATE FI CUMPĂRATĂ DE LA EDITURA HUMANITAS !

De la data când a fost prima dată publicată (1941) şi până astăzi, cartea aceasta s-a vândut în multe exemplare şi le-a slujit multor intelectuali drept călăuză pentru întoarcerea la o credinţă vie şi mântuitoare în Dumnezeu. Citiţi-o şi nu veţi regreta !

CARTEA III

IERTAREA

Am spus într-un capitol anterior că cea mai nepopulară dintre virtuţile creştine este castitatea. Nu sînt sigur dacă am dreptate. Cred că aceea despre care voi vorbi astăzi este şi mai nepopulară. Este vorba despre regula creştină: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. În morala creştină, termenul „aproapele tău” îl include şi pe „duşmanul tău”, şi astfel ajungem la această datorie teribilă de a-i ierta pe duşmanii noştri.
Oricine va spune că iertarea este un lucru splendid, pînă cînd trebuie să ierte ceva, aşa cum s-a întîmplat în timpul războiului. Şi atunci, menţionarea acestui subiect este întîmpinată cu huiduieli pline de mînie. Acest lucru se petrece nu pentru că oamenii ar considera că aceasta este o virtute prea înaltă şi prea dificilă, ci pentru că o consideră detestabilă şi de dispreţuit. „Mă îmbolnăvesc cînd aud vorbe de genul acesta,” spun ei. Probabil că jumătate dintre voi sînteţi gata să mă întrebaţi: „Oare cum te-ai simţi dacă ai fi polonez sau evreu şi ţi s-ar spune să ierţi Gestapoul?”
Şi eu îmi pun aceeaşi întrebare. Mi-o pun cu toată seriozitatea. Cînd creştinismul îmi spune că nu trebuie să-mi tăgăduiesc religia nici măcar pentru a mă salva de la moartea prin tortură, mă întreb ce ar trebui să fac cînd ajung la acel punct. În această carte nu încerc să vă spun ce aş putea face — pot face prea puţin — vă spun ce este creştinismul. Nu l-am inventat eu. Şi în mijlocul învăţăturilor creştine, o găsesc pe aceasta: „Şi ne iartă nouă păcatele noastre precum iertăm şi noi celor ce păcătuiesc împotriva noastră”. Nu este nici cea mai vagă indicaţie că ni s-ar oferi iertarea în alţi termeni. Se arată cît se poate de limpede că dacă nu iertăm, nu vom fi iertaţi. Nu există nici o altă cale. Ce trebuie să facem?
Este limpede că va fi suficient de greu, dar eu cred că sînt două lucruri care ne pot uşura efortul. Cînd începi studiul matematicii, nu începi cu calculul integral; începi cu adunarea simplă. La fel, dacă noi vrem cu adevărat (şi totul depinde de a vrea cu adevărat) să învăţăm să iertăm, poate că ar fi mai bine să începem cu ceva mai uşor decît Gestapoul. Am putea începe iertîndu-ne soţul sau soţia, părinţii, copiii sau pe superiorul imediat, pentru ceva ce au făcut sau au spus în săptămîna trecută. Probabil că aceasta ne va ocupa gîndurile pe moment. În al doilea rînd, am putea încerca să înţelegem exact ce înseamnă a ne iubi aproapele ca pe noi înşine. Trebuie să-l iubesc aşa cum mă iubesc pe mine însumi. Ei bine, cum mă iubesc pe mine însumi?
Dacă mă gîndesc bine la lucrul acesta, îmi dau seama că nu aş putea spune că am un sentiment de afecţiune faţă de mine însumi, iar uneori nu-mi place nici măcar propria mea societate. S-ar părea, deci, că: „Iubeşte-1 pe aproapele tău” nu înseamnă „a simţi afecţiune pentru el” sau „a-1 găsi atrăgător”. Ar fi trebuit să-mi dau seama mai curînd de lucrul acesta, deoarece este cert că nu simţi afecţiune pentru cineva cînd încerci să faci lucrul acesta. Mă apreciez pe mine însumi, mă consider un om de treabă? Ei bine, mă tem că uneori o fac (şi acelea sînt, fără îndoială, momentele mele cele mai proaste), dar nu acesta este motivul pentru care mă iubesc pe mine însumi. De fapt, lucrurile stau tocmai pe dos: iubirea de sine mă face să mă consider om de treabă, dar faptul că mă consider un om de treabă nu este motivul pentru care mă iubesc pe mine însumi. Aşadar, nici a-mi iubi duşmanii nu pare să însemne că trebuie să cred despre ei că sînt mai buni decît în realitate. Aceasta este o uşurare enormă. Mulţi oameni îşi închipuie că a-ţi ierta duşmanii înseamnă să consideri că de fapt ei nu sînt chiar aşa de răi, cînd realitatea este că ei sînt răi. Să mergem un pas mai departe. În momentele mele de luciditate maximă, nu numai că eu nu mă consider un om de treabă, ci ştiu că sînt foarte dezagreabil. Mă uit cu groază şi dispreţ la unele lucruri pe care le-am făcut. Prin urmare, se pare că mi se permite să dispreţuiesc şi să urăsc unele lucruri pe care le fac duşmanii mei. Dacă mă gîndesc mai bine, îmi aduc aminte că învăţătorii mei creştini mi-au spus de mult că eu trebuie să urăsc acţiunile unui om rău, dar să nu-1 urăsc pe omul acela: sau, cum ar spune ei, urăşte păcatul, dar nu pe păcătos.
Multă vreme am crezut că aceasta este o distincţie absurdă, că ei despică firul de păr în patru: cum aş putea să urăsc ce face un om şi să nu-1 urăsc pe omul acela? Dar peste mai mulţi ani mi-am dat seama că există un om pe care l-am tratat tocmai în felul acesta toată viaţa — adică eu însumi. Oricît de mult mi-ar displace laşitatea, viclenia sau lăcomia mea, tot am continuat să mă iubesc pe mine însumi. Nu am avut niciodată nici măcar cea mai mică problemă în privinţa aceasta. De fapt, însuşi motivul pentru care am urît lucrurile rele a fost că l-am iubit pe om. Tocmai pentru că m-am iubit pe mine însumi, mi-a părut rău să descopăr ce fel de om a fost cel care a făcut acele lucruri. În consecinţă, creştinismul nu ne cere să reducem nici măcar cu un strop ura pe care o simţim faţă de cruzime şi viclenie. Noi trebuie să urîm aceste lucruri. Nu trebuie să retragem nici măcar un singur cuvînt pe care l-am spus despre ele. Dar creştinismul ne cere să le urîm în acelaşi fel în care urîm lucrurile din noi înşine: cu părere de rău că omul acela a ajuns să facă asemenea lucruri şi cu speranţa că, dacă este posibil, cumva, cîndva, undeva, el va fi vindecat şi va redeveni om.
Adevăratul test este următorul. Să presupunem că cineva citeşte în ziar o întîmplare despre nişte atrocităţi josnice. Să mai presupunem că după aceea mai apare ceva care sugerează că s-ar putea ca întîmplarea aceea să nu fie întru totul adevărată, sau că lucrurile nu au fost aşa de grave cum au fost descrise. Care este prima reacţie? „Slavă Domnului, pentru că oamenii aceia nu sînt chiar aşa de răi!”, sau este un sentiment de dezamăgire şi chiar o hotărîre de a te agăţa de prima relatare pentru simpla plăcere de a crede că duşmanii tăi sînt cît se poate de răi? Dacă reacţia ta este a doua, mă tem că este primul pas într-un proces care, dacă îşi urmează cursul pînă la capăt, ne va transforma în diavoli. Vedeţi voi, noi începem să dorim ca ceea ce este negru să fie puţin mai negru. Dacă dăm curs acestei dorinţe, mai tîrziu vom vrea să vedem cenuşiul drept negru şi apoi vom vrea să vedem chiar şi albul negru. în cele din urmă, vom insista să vedem totul rău — pe Dumnezeu, pe prietenii noştri şi pe noi înşine — şi nu ne vom mai putea opri din a vedea astfel lucrurile: vom deveni închişi pe veşnicie într-un univers de ură desăvîrşită.
Să mergem un pas mai departe. A-mi iubi duşmanul înseamnă oare că nu trebuie să-l pedepsesc? Nu, deoarece dacă mă iubesc pe mine însumi, nu înseamnă că nu trebuie să mă supun pe mine însumi pedepsei — chiar şi pedepsei cu moartea. Dacă cineva a comis un omor, corect din punct de vedere creştin ar fi să se predea poliţiei şi să fie executat. De aceea, după părerea mea, este drept ca un judecător creştin să condamne la moarte pe un criminal şi este drept ca un soldat creştin să-l omoare în luptă pe duşman. Am crezut întotdeauna lucrul acesta, de cînd am devenit creştin, cu mult înainte de război, şi continui să cred lucrul acesta şi acum, în timp de pace. Nu are rost să cităm porunca: „Să nu ucizi”. în limba greacă sînt două cuvinte: cuvîntul obişnuit, a omorî şi cuvîntul a ucide. Cînd Cristos a citat porunca aceasta, El a folosit cuvîntul a ucide în toate cele trei relatări din Matei, Marcu şi Luca. Mi s-a spus că şi în limba greacă există aceeaşi distincţie. Nu orice omor este crimă, după cum nu orice act de unire sexuală este adulter. Cînd soldaţii au venit la Ioan Botezătorul ca să-l întrebe ce să facă, el nu le-a sugerat nici măcar pe departe să iasă din armată — nici Cristos n-a făcut aşa ceva cînd 1-a întîlnit pe un sergent major roman — un centurion. Ideea de cavaler — un creştin sub arme ca să apere o cauză bună — este una dintre ideile creştine de seamă. Războiul este un lucru îngrozitor, şi eu pot să-l respect pe un pacifist sincer, deşi cred că poziţia lui este cu totul greşită. Ce nu pot înţelege este acest gen de semipacifism din zilele noastre, care le dă oamenilor impresia că deşi trebuie să lupţi, ar trebui să o faci cu gravitate, ca şi cum ţi-ar fi ruşine de ceea ce faci. Sentimentul acesta îi privează pe mulţi tineri creştini minunaţi care slujesc sub arme de ceva la care au dreptul, ceva ce este un însoţitor firesc al curajului — un sentiment de bucurie şi de entuziasm.
M-am gîndit deseori ce s-ar fi întîmplat dacă, atunci cînd am luptat în primul război mondial, eu şi un tînăr german ne-am fi omorît unul pe celălalt simultan şi ne-am fi întîlnit imediat după moarte. Nu-mi pot imagina că vreunul dintre noi ar fi simţit vreun resentiment sau chiar jenă. Cred că am fi rîs amîndoi de toată întîmplarea.
Poate că cineva va spune: „Ei bine, dacă ţi se permite să condamni acţiunile duşmanului, să-1 pedepseşti şi să-1 omori, ce diferenţă este între moralitatea creştină şi concepţia lumii?” Diferenţa este enormă. Nu uitaţi că noi, creştinii, credem că omul trăieşte veşnic. De aceea, ceea ce contează cu adevărat sînt acele mici urme sau modificări ale părţii centrale a sufletului, pe care o transformăm, în cursul trăirii, într-o fiinţă cerească sau demonică. Putem omorî dacă este necesar, dar nu trebuie să urîm şi să găsim plăcere în a ură. Putem pedepsi dacă este necesar, dar nu trebuie să ne găsim plăcere în aceasta. Cu alte cuvinte, ceva înăuntrul nostru, resentimentul, sentimentul acela de răzbunare, trebuie pur şi simplu omorît. Nu vreau să spun că cineva poate decide în momentul acesta că nu va mai simţi niciodată aceste sentimente. Lucrurile nu se petrec aşa. Ce vreau să spun este că de fiecare dată cînd acest sentiment îşi ridică capul, zi după zi, an după an, pe tot parcursul vieţii, trebuie să-1 lovim în cap. Este o muncă dificilă, dar încercarea nu este imposibilă. Chiar şi atunci cînd omorîm sau cînd pedepsim, trebuie să încercăm să avem faţă de duşman acelaşi sentiment pe care-1 avem faţă de noi înşine — să dorim să nu fie chiar aşa de rău, să sperăm că în lumea aceasta sau în cealaltă el va fi vindecat: de fapt, trebuie să-i dorim binele. Aceasta se înţelege în Biblie prin a-1 iubi: a-i dori binele — nu a avea un sentiment de afecţiune faţă de el şi nici a spune despre el că este bun atunci cînd nu este bun.
Recunosc că aceasta înseamnă să-i iubim pe unii oameni care nu au în ei nimic demn de iubit. Dar există oare ceva demn de iubit în noi înşine? Noi iubim ceea ce este în noi pur şi simplu pentru că ne reprezintă pe noi înşine. Dumnezeu vrea să-i iubim pe toţi oamenii în acelaşi fel şi pentru acelaşi motiv: dar El ne-a dat deja un exemplu în noi înşine, ca să ne arate cum operează această dragoste. Trebuie să trecem şi să aplicăm aceeaşi regulă la toţi oamenii. Poate că ne va fi mai uşor dacă ne vom aminti că acesta este felul în care ne iubeşte El. Nu pentru nişte calităţi frumoase sau atrăgătoare pe care credem că le avem, ci tocmai pentru că sîntem oameni. De fapt, în noi nu este nimic altceva vrednic de iubit: sîntem nişte creaturi care găsesc în ură o asemenea plăcere încît să renunţe la ea este ca şi cum ar trebui să renunţe la bere sau la tutun…

CLICK AICI PENTRU A SEMNA ÎN CARTEA MEA DE OASPEŢI PE NETLOG !

VĂ INVIT SĂ URMĂRIŢI CU ATENŢIE UN FILM DOCUMENTAR EXCELENT NUMIT “UN LUTHER AL ROMÂNIEI” !!!

CLICK AICI CA SĂ DOWNLOADAŢI ÎN ÎNTREGIME,
FILMUL „UN LUTHER AL ROMÂNIEI”



Niciun răspuns to “ C.S. LEWIS (09) IERTAREA 

Trimite un comentariu dar pentru a fi aprobat, nu uita să respecţi Regulamentul acestui blog !

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: