TOMISTHECAT.WORDPRESS.COM S-A MUTAT PE TOMISTHECAT.RO
TOMISTHECAT.WORDPRESS.COM S-A MUTAT PE TOMISTHECAT.RO

CREDINȚA ADEVĂRATĂ – IOSIF ȚON – ÎMPĂCAREA CU DUMNEZEU

„Vă îndemn să luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna. ”
Noul Testament, Epistola lui Iuda, versetul 3

PROFESOR DOCTOR IOSIF ŢON - UN MARE SLUJITOR AL LUI DUMNEZEU

PROF.DR. IOSIF ŢON – CREDINŢA ADEVĂRATĂ (1988)
CAPITOLUL 7 – ÎMPĂCAREA CU DUMNEZEU

Ajungem acum la a doua problemă esenţială a oricărei religii, şi anume, aceea a restabilirii legăturii dintre om şi Dumnezeu, a repunerii omului în contact cu Dumnezeu, a împăcării omului cu Dumnezeu.

Am arătat deja că este o intuiţie a omului de pretutindeni şi din toate epocile, că între el şi Dumnezeu s-a produs o separare, că există o înstrăinare, o distanţă, o prăpastie, o barieră între om şi Dumnezeu. Cum s-a produs această separare, este o problemă pe care caută să o explice fiecare religie. Şi fiecare religie îşi asumă sarcina de a oferi o soluţie pentru a repara această tragedie, pentru a-l repune pe om în contact cu Dumnezeu şi pentru a restabili relaţii normale între om şi Dumnezeu.

Orice om care simte în sine aspiraţia după Dumnezeu şi care doreşte să-L „găsească” pe Dumnezeu, care doreşte să intre în contact cu Dumnezeu şi să stabilească o relaţie bună şi permanentă între sine şi Dumnezeu trebuie să se întrebe: cine îmi oferă soluţia cea adevărată la aceste aspiraţii şi dorinţe absolut vitale ale spiritului meu? Există enorm de multe religii, „mişcări”, „asociaţii” şi filozofii care îi promit astăzi omului adevărata soluţie a aspiraţiei lui către Dumnezeu. Nu vom putea nici măcar să le amintim aici pe toate, şi cu atât mai puţin să analizăm toate soluţiile pe care le propun ele. Ceea ce putem însă să facem este să le „clasăm” în câteva grupuri fundamentale. Există câteva tipuri de soluţii ale problemei apropierii de Dumnezeu, şi toate religiile se includ într-unul sau în altul dintre tipurile acestea.

Primul tip este cel „magic”: prin anumite formule, pe care le cunosc numai cei iniţiaţi, se crede că se poate ajunge la Dumnezeu, sau că Dumnezeu sau alte spirite pot fi obligate să-i împlinească omului dorinţele. Al doilea este tipul „ritualist”: prin anumite ritualuri şi daruri sau jertfe aduse lui Dumnezeu se speră ca acesta să fie împăciuit sau îmbunat, în aşa fel încât să le facă bine oamenilor. Al treilea este tipul „mistic”: prin anumite exerciţii spirituale, prin renunţări, abstinenţe şi purificări, prin meditaţie şi rugăciune intensă se caută ajungerea la Dumnezeu şi la contopirea cu Dumnezeu într-o experienţă de beatitudine.

Cele mai multe religii se includ într-unul sau altul dintre aceste trei tipuri.
Unele dintre ele combină elemente din două sau din toate trei tipurile.

Ceea ce au în comun toate aceste trei tipuri de religie este că în toate trei soluţia pentru a ajunge la o relaţie bună cu Dumnezeu este ceva ce trebuie să facă omul. Omul întreprinde nişte acţiuni şi face anumite eforturi pentru a ajunge la Dumnezeu. Acţiunea pleacă de la om şi este făcută de om. Trebuie să arătăm că multe forme de creştinism se includ într-unul sau în altul dintre aceste trei tipuri de religie. Ceva mai târziu vom arăta că aşa este cazul.

Diferenţa fundamentală dintre aceste trei tipuri de religie şi religia creştină biblică stă în faptul că în aceasta din urmă acţiunea de împăcare a omului cu Dumnezeu şi de stabilire a unor relaţii bune între Dumnezeu şi om o iniţiază şi o întreprinde Dumnezeu Însuşi, nu omul ! Înainte de a explica această afirmaţie, amintim că mulţi oameni zic că religiile se aseamănă cu drumuri care urcă pe diferiţi versanţi pe un munte: până la urmă, toate ajung la vârf. Tot aşa, până la urmă toate religiile ajung la Dumnezeu. Replica creştină la aceasta sună astfel: toate drumurile duc spre vârful muntelui, dar Dumnezeu e mult mai sus decât vârful muntelui; Dumnezeu este inaccesibil omului. Toate încercările omului de a ajunge la Dumnezeu se vor sfârşi în deziluzie. Este un singur drum adevărat: drumul pe care Dumnezeu Însuşi vine la om! În Cartea Proverbele, din Biblie, scrie că „multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte” (Pildele sau Proverbele lui Solomon 14:12). Diferenţa se poate vedea, citând două versete, unul din Vechiul Testament, scris înainte de venirea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu, şi celălalt din Noul Testament. În Vechiul Testament, îndemnul este: „Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemaţi-L câtă vreme este aproape” (Isaia 55:6). În Noul Testament, Domnul nostru Iisus Hristos, care este Dumnezeu devenit om, ne spune despre Sine Însuşi: „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut” (Evanghelia după Luca 19:10).
Aceasta este esenţa Evangheliei (care înseamnă „vestea bună” ):
că Dumnezeu Însuşi, în persoana Fiului Său, a venit într-o misiune de salvare a omenirii pierdute. Şi acelaşi Iisus, Fiul lui Dumnezeu, ne spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa; nimeni nu vine la Tatăl DECÂT prin Mine” (Evanghelia după Ioan 14:6).

Am spus deja că toate religiile intuiesc că între om şi Dumnezeu a avut loc o despărţire şi că astăzi între ei este o prăpastie sau o barieră. Ce s-a întâmplat? Cum s-a ajuns la această situaţie? S-a ajuns aici deoarece Dumnezeu l-a creat pe om ca agent liber, care trebuie să decidă el însuşi dacă ascultă de Dumnezeu şi acceptă să trăiască sub autoritatea lui Dumnezeu sau dacă ascultă de altcineva (Diavolul sau Satan). Când omul a decis să asculte de Satan, automat el s-a separat de Dumnezeu şi a intrat sub autoritatea Diavolului.

Neascultarea de Dumnezeu se numeşte păcat. Orice acţiune care este o încălcare a unei porunci, sau îndrumări, sau chemări a lui Dumnezeu este păcat. Şi orice păcat – oricât ar părea el de mărunt – produce o separare de Dumnezeu şi devine o barieră care face imposibil accesul acelui om spre Dumnezeu. Iată cum explică acest lucru profetul Isaia: „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să vă asculte” (Isaia 59:1-2).

Problema deci între om şi Dumnezeu este aceea a păcatelor omului, care fac separarea şi zidul de despărţire între om şi Dumnezeu. Cum se poate rezolva această problemă? Există diferite încercări ale omului de a rezolva problema: prin jertfe de animale, prin care oamenii încearcă fie îmbunarea lui Dumnezeu, fie spălarea păcatelor prin sângele jertfei stropit peste oameni; sau prin fapte bune prin care oamenii speră că pot compensa relele făcute în aşa fel încât să-I devină acceptabili lui Dumnezeu. Aceste două căi sunt explicit arătate în Biblie ca fiind ineficace. Iată ce ni se spune despre jertfe:

„…se aduc daruri şi jertfe care nu pot duce pe cel ce se închină în felul acesta la desăvârşirea cerută de cugetul lui. Ele sunt doar nişte porunci pământeşti, date, ca toate cele privitoare la mâncăruri, băuturi şi felurite spălări, până la o vreme de îndreptare… Căci este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele” (Epistola către Evrei 9:9-10 şi 10:4).

Şi iată ce ni se spune referitor la încercarea unora de a se mântui prin fapte bune:

„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Epistola lui Pavel către Efeseni 2:8-9).

Şi în altă parte:

„El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în dreptate, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt” (Epistola lui Pavel către Tit 3:5).

Nu, omul nu se poate salva pe sine. Adică, el nu poate rezolva problema separării sale de Dumnezeu. Păcatul lui este o problemă prea gravă ca el însuşi să-i poată găsi o rezolvare.

De ce este păcatul o problemă atât de gravă? Este aşa deoarece păcatul omului, decizia lui de a alege să nu-L asculte pe Dumnezeu, a acţionat în patru sfere care acum îi sunt inaccesibile omului. În primul rând, păcatul omului a afectat justiţia lui Dumnezeu. Dumnezeu decretase că plata păcatului este moartea, şi acum justiţia lui Dumnezeu trebuie aplicată. Dumnezeu, ca judecător drept, ar deveni El Însuşi nedrept dacă ar lăsa nepedepsit păcatul. În al doilea rând, păcatul – fiind opţiunea omului de a asculta de Diavolul – i-a dat Diavolului autoritate asupra omului: omul nu-şi aparţine lui însuşi; atâta timp cât omul este sub păcat, păcatul lui este actul de proprietate al Diavolului asupra lui. În al treilea rând, păcatul l-a ucis spiritual pe om. Când Dumnezeu i-a zis omului că în ziua în care va păcătui va muri, Dumnezeu a spus un adevăr: în ziua aceea spiritul omului, care avea în el capacitatea de a comunica cu Dumnezeu, s-a atrofiat; omul este mort din punct de vedere spiritual. Şi un mort nu se poate ajuta pe sine. El nu-şi poate da viaţă. În al patrulea rând, păcatul a pus stăpânire pe om şi l-a făcut rob. Omul nu este liber să păcătuiască – el este un rob care execută; el trebuie să păcătuiască deoarece este rob al păcatului. Oricine care încearcă să se lase de anumite păcate constată cât de puternică îi este robia. Şi un rob nu este în măsură să se elibereze pe sine însuşi.

Datorită acestor consecinţe atât de complexe şi de vaste ale păcatului, numai Dumnezeu Însuşi poate rezolva această problemă. Şi exact la acest punct începe „Evanghelia”, care am spus deja că înseamnă „Vestea Bună” : vestea bună că Dumnezeu a luat iniţiativa şi a găsit modalitatea de rezolvare a problemei păcatului care-l separă pe om de Dumnezeu. Care este rezolvarea? Dumnezeu L-a trimis în această lume pe Fiul Său. Acesta S-a făcut om, S-a identificat cu omul, cu toţi oamenii, a luat asupra Lui Însuşi păcatele oamenilor şi a murit cu ele pe cruce. Murind încărcat de păcatele oamenilor şi pentru aceste păcate, şi în locul oamenilor care ar fi trebuit să-şi ispăşească astfel pedeapsa decretată de legea lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu a realizat anularea efectului păcatelor în toate cele patru sfere arătate înainte: întâi, a satisfăcut justiţia lui Dumnezeu murind în locul celor păcătoşi; în al doilea rând, a anulat dreptul Diavolului asupra oamenilor prin anularea păcatelor lor; în al treilea rând, prin învierea Lui din morţi, El dă viaţă nouă celor morţi în păcatele lor; în al patrulea rând, sângele Domnului Iisus, vărsat pe cruce, dizolvă şi spală murdăria păcatelor de pe om, eliberându-l de robia sau de cătuşele păcatelor.

Acesta este conţinutul esenţial al lucrării de mântuire a omenirii realizată de Domnul nostru Iisus Hristos. Şi acesta este conţinutul esenţial al Evangheliei, al veştii bune creştine.

Dar aici intervine un element extrem de esenţial, care trebuie să fie înţeles de fiecare dintre noi. Dumnezeu ne-a creat ca fiinţe libere şi pe tot parcursul existenţei noastre El ne lasă această libertate de alegere. El i-a dat primului om libertatea de a-L asculta pe Dumnezeu sau pe Diavolul. Şi astăzi, după ce Fiul Său a murit ca să ispăşească păcatele neascultării noastre, demonstrând astfel cât de mult ne iubeşte, Dumnezeu încă ne respectă libertatea de alegere: El a făcut totul ca să ne poată reprimi la Sine şi să reînceapă în noi programul Său de formare a noastră pentru Împărăţia cerurilor, dar aşteaptă ca noi să alegem să primim oferta Lui sau să o respingem. Domnul Iisus Însuşi ne spune: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3:20). Iar Evanghelistul Ioan ne spune că Iisus „a venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuţi… din Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan 1:11-13).

Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu ne face creştini cu forţa. Fiecare individ trebuie să fie liber să audă ce a făcut Dumnezeu pentru el şi ce-i oferă Dumnezeu; şi trebuie să fie liber să decidă pentru sine dacă primeşte oferta lui Dumnezeu sau nu. Iată de ce botezul copiilor mici, prin care aceştia sunt “încredinţaţi” fără voia lor, nu se potriveşte cu principiul lui Dumnezeu referitor la libera alegere a fiecărui individ. În bisericile neoprotestante, copiii mici sunt duşi la biserică şi sunt închinaţi (dedicaţi, dăruiţi, prezentaţi) lui Dumnezeu, şi pastorul împreună cu biserica îi binecuvântează, aşa cum se porunceşte în Cuvântul lui Dumnezeu (vezi Numeri 6:22-27). Botezul este lăsat să aibă loc după ce copilul a crescut mare şi după ce el însuşi acceptă să-L primească pe Domnul Iisus în viaţa lui proprie, ca Mântuitor şi ca Domn al lui personal.

Actul prin care omul înstrăinat de Dumnezeu este reabilitat, repus în relaţie corectă cu Dumnezeu, se numeşte mântuire sau salvare. Omul este mântuit de păcatele lui, este mântuit de mânia lui Dumnezeu, este mântuit de sub puterea Diavolului, este mântuit din robia păcatelor, este mântuit de perspectiva petrecerii eternităţii în iad. Mântuirea nu şi-o face omul, ci i-a făcut-o Dumnezeu prin moartea pe cruce a Fiului Său. Actul acesta este numit în Biblie „har”. Cuvântul „har” este un cuvânt grecesc. El înseamnă graţie, în sensul de graţiere. Mântuirea este un act de mărinimie al lui Dumnezeu, de îndurare, de inexprimabilă dragoste şi milă. Expresia Bibliei este: „Prin har aţi fost mântuiţi” (Epistola lui Pavel către efeseni 2:8).

Dar omul trebuie să aleagă şi să primească. Actul prin care omul primeşte mântuirea se numeşte credinţă. Evanghelistul Ioan spune: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui…” (Evanghelia după Ioan 1:12). Cei ce Îl primesc pe Iisus printr-un act de credinţă sunt născuţi din nou, sunt născuţi din Dumnezeu şi astfel devin copii ai lui Dumnezeu.

Faptul mântuirii, al primirii în familia lui Dumnezeu, trebuie să fie o certitudine pentru tine aici şi acum.
Este tragic să-i auzi chiar pe unii preoţi sau prelaţi mai înalţi spunând că nimeni nu poate ştii dacă este mântuit sau nu până nu moare. Apostolul Pavel ne spune: „Prin har aţi fost mântuiţi” (Epistola lui Pavel către Efeseni 2:8). Mântuirea, în sensul iertării de păcate şi al adoptării în familia lui Dumnezeu, este un act deja realizat. Tot astfel scrie şi Apostolul Ioan: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu…” (Întâia Epistolă sobornicească a lui Ioan 3:1-2).

Aici se vede clar cum faptul că am devenit copii ai lui Dumnezeu este o certitudine categorică.
Această certitudine produce ceea ce noi numim „bucuria mântuirii”, bucuria că am fost salvaţi şi că acum îi aparţinem lui Dumnezeu.

Prin Iisus Hristos am fost împăcaţi cu Dumnezeu. Acum nu mai suntem străini. Acum avem intrare liberă la Dumnezeu. Acum Dumnezeu a stabilit cu noi relaţiile pe care le-a dorit El dintotdeauna: relaţii dintre Tată şi fii. Acum suntem “în bune relaţii” cu Dumnezeu.
Religia şi-a împlinit scopul: ne-a legat din nou de Dumnezeu.

Niciun răspuns to “CREDINȚA ADEVĂRATĂ – IOSIF ȚON – ÎMPĂCAREA CU DUMNEZEU”

Trimite un comentariu dar pentru a fi aprobat, nu uita să respecţi Regulamentul acestui blog !

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: