TOMISTHECAT.WORDPRESS.COM S-A MUTAT PE TOMISTHECAT.RO
TOMISTHECAT.WORDPRESS.COM S-A MUTAT PE TOMISTHECAT.RO

CREDINŢA ADEVĂRATĂ – IOSIF ŢON – ÎNTOARCEREA LA CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU

„Vă îndemn să luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna. ”
Noul Testament, Epistola lui Iuda, versetul 3

PROFESOR DOCTOR IOSIF ŢON - UN MARE SLUJITOR AL LUI DUMNEZEU

CAPITOLUL 6
ÎNTOARCEREA LA CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU

Călătoream odată în rapidul de la Bucureşti spre Iaşi, şi un student cu dulce accent moldovenesc a intrat în vorbă cu mine. După ce a aflat că sunt pastor baptist, m-a întrebat: „Care este diferenţa dintre crezul dumneavoastră şi credinţa noastră ortodoxă?” Mi-a plăcut înţelepciunea întrebării. Am înţeles că pe acest student ieşean nu-l interesau diferenţele de suprafaţă sau mărginaşe, ci diferenţele cu adevărat de esenţă. Şi am căutat să-i onorez întrebarea cu un răspuns cât mai exact şi mai comprehensiv. Ceea ce i-am spus atunci acelui tânăr moldovean, vă voi spune aici în continuare.

Voi face întâi precizarea că între ortodoxie şi catolicism diferenţele de doctrină sunt minore şi, prin urmare, ceea ce voi spune despre diferenţa dintre protestantism şi ortodoxie se aplică şi ca diferenţă între protestantism şi catolicism.

Pentru a vedea diferenţele de esenţă între aceste religii trebuie să cunoaştem care sunt elementele esenţiale ale oricărei religii. Două sunt elementele absolut esenţiale sau definitorii ale oricărei religii, şi ele sunt definite de răspunsul la aceste două întrebări fundamentale:

1) Care este SURSA de informare a acelei religii?

2) Care este SOLUŢIA propusă de acea religie pentru a restabili relaţia dintre om şi Dumnezeu?

Câteva remarci preliminare despre aceste două întrebări.
Referitor la prima: Fiecare religie din lume are o sursă din care îşi trage crezul. Cele mai primitive au ca sursă de informare o tradiţie transmisă de la o generaţie la alta prin conducătorii religioşi ai tribului. Cele mai cultivate au ca sursă de informare o carte sacră sau mai multe cărţi sacre în care îşi păstrează şi din care îşi scot crezul. Pentru a vedea adevărata natură a unei religii, este normal să te referi la sursa primordială de informare a acelei religii, să-i vezi originea şi natura şi să-i judeci credibilitatea şi autenticitatea.

Referitor la a doua întrebare: Toate religiile lumii recunosc că între Dumnezeu şi om există o ruptură, există o separare, există o distanţă. Desigur, fiecare religie explică în felul ei modul în care s-a produs această ruptură şi a apărut această separare şi această distanţă. Important însă este că toate religiile intuiesc acest fapt esenţial al înstrăinării omului de Creatorul său. Şi toate religiile îşi stabilesc ca obiectiv principal, readucerea omului la Dumnezeu sau restabilirea legăturii sau a relaţiei dintre om şi Dumnezeu. Însuşi numele de religie, exprimă acest lucru. În limba latină, cuvântul religie îşi are originea în verbul re-ligo, re-ligare, care înseamnă „a lega din nou”. Strămoşii noştri latini ştiau că scopul religiei este să-l lege din nou pe om de Dumnezeu. Fiecare religie propune o anumită soluţie sau o anumită formulă pentru a depăşi prăpastia dintre om şi Dumnezeu şi pentru a-l repune pe om în relaţii bune cu Creatorul său. Cine vrea să cunoască esenţa unei anumite religii, trebuie să meargă direct la această problemă, să vadă cum propune religia respectivă rezolvarea ei, deoarece aceasta formează inima religiei.

Prin urmare, sursa de informare a unei religii şi modul în care încearcă această religie să-l lege din nou pe om de Dumnezeu sunt cele două elemente care definesc esenţialmente orice religie. Vom vedea acum că tocmai în aceste două elemente esenţiale găsim diferenţa dintre religia creştină ortodoxă şi o religie creştină reformată, protestantă sau neoprotestantă.

La întrebarea „De unde vă trageţi crezul?”, ortodoxia răspunde: „Din Biblie şi din sfânta tradiţie”. La aceeaşi întrebare, religia reformată sau protestantă va răspunde: „Numai din Biblie”. Trebuie să ajungem să înţelegem enorma diferenţă dintre aceste două răspunsuri pentru a ne da seama apoi de importanţa alegerii pe care trebuie să o facem noi înşine, optând pentru unul sau pentru celălalt.

Pentru început, să facem o scurtă incursiune în istorie.
BIBLIA, sau, cum i se mai spune, SFÂNTA SCRIPTURĂ, are două părţi, Vechiul Testament şi Noul Testament. Vechiul Testament este alcătuit din 39 de cărţi, scrise de autori evrei într-o perioadă de o mie de ani, între cca 1450 şi 430 înainte de Hristos. Pe la 430-420 înainte de Hristos, cărturarul evreu Ezra a adunat toate aceste cărţi şi, într-un consens cu alţi cărturari evrei ai vremii, le-a consacrat ca Scriptura Sfântă. Aceasta conţinea tot ceea ce le-a vorbit Dumnezeu oamenilor, revelându-Se pe Sine Însuşi, planurile Sale cu oamenii şi legile şi principiile după care aşteaptă El să trăiască oamenii.

Este de importanţă vitală să ştim că Domnul nostru Iisus Hristos Însuşi, a recunoscut aceste cărţi ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu şi că El Însuşi le-a citat în repetate rânduri ca pe Cuvântul lui Dumnezeu. Ba mai mult. În cele patru secole de la încheierea Vechiului Testament şi până la venirea Domnului nostru Iisus Hristos, evreii au adăugat la scrierile sfinte, tot felul de interpretări făcute de diferiţi rabini. Aceste interpretări rabinice ale Vechiului Testament au devenit „datina” sau „tradiţia” bătrânilor. Domnul nostru Iisus Hristos a respins această datină sau tradiţie ca fiind ceva omenesc şi i-a învăţat pe urmaşii Săi să se ţină numai de ceea ce este Cuvântul lui Dumnezeu. Este bine să citim în Evanghelie şi să vedem cum le explică Iisus, oamenilor, că tradiţia nu elucidează Cuvântul lui Dumnezeu, ci ÎNLOCUIEŞTE Cuvântul lui Dumnezeu cu învăţături care le sunt mai convenabile oamenilor:

„Fariseii şi cărturarii L-au întrebat [pe Iisus]: ‘Pentru ce nu se ţin ucenicii Tăi de datina [tradiţia] bătrânilor, ci prânzesc cu mâinile nespălate?’ Iisus le-a răspuns: ‘Făţarnicilor, bine a prorocit Isaia despre voi, după cum este scris: „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine! Degeaba mă cinstesc ei, dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti”. Voi lăsaţi porunca lui Dumnezeu şi ţineţi datina [tradiţia] aşezată de oameni, precum: spălarea ulcioarelor şi a paharelor şi faceţi multe alte lucruri de acestea’. El le-a mai zis: ‘Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu ca să ţineţi datina [tradiţia] voastră. Căci Moise a zis: „Să cinsteşti pe Tatăl tău şi pe mama ta;” şi: „Cine va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa să fie pedepsit cu moartea”. Voi, dimpotrivă, ziceţi: „Dacă un om va spune tatălui său sau mamei sale: ‘Ori cu ce te-aş putea ajuta este corban, adică dat lui Dumnezeu, face bine’;” şi nu-L mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl sau pentru mama sa. Şi aşa, AŢI DESFIINŢAT Cuvântul lui Dumnezeu prin datina [tradiţia] voastră. Şi faceţi multe alte lucruri de felul acesta’” (Evanghelia după Marcu 7:5-13).

O mică explicaţie este necesară aici. În primele cinci cărţi din Vechiul Testament, scrise de Moise, se dau legile lui Dumnezeu, printre care şi porunca de a-ţi cinsti părinţii. Cinstirea părinţilor însemna şi că erai obligat să le dai ajutor la bătrâneţe. Unii însă au căutat să fugă de această obligaţie, şi rabinii i-au ajutat în acest sens, introducând un foarte dibaci subterfugiu. Omul care nu voia să mai fie obligat să-şi ajute părinţii se ducea la Templu şi făcea acolo o declaraţie că îşi închină toată averea Templului. Acest act se numea „corban”. Desigur, această închinare nu era decât teoretică. Dar de acum, omul le putea spune părinţilor săi că nu-i mai poate ajuta cu nimic, deoarece el nu mai are nimic, căci tot ce are este „corban”, adică dăruit Templului. Domnul nostru dă această acţiune ca exemplu de tradiţie umană care practic A DESFIINŢAT porunca dată de Dumnezeu.

Aţi observat, sper, că Domnul Iisus numeşte porunca din Vechiul Testament „porunca lui Dumnezeu” şi „Cuvântul lui Dumnezeu”, iar tot ceea ce s-a adăugat mai târziu la Vechiul Testament este numit de El „porunci omeneşti” şi „datina [tradiţia] voastră”.

Am văzut deci că există 39 de cărţi pe care Domnul nostru Iisus Hristos le defineşte drept CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU şi apoi există interpretări sau adaosuri omeneşti pe care Domnul nostru le numeşte tradiţii şi le respinge.

Istoria se va repeta în felul următor. Ucenicii Domnului Iisus şi alţi urmaşi imediaţi ai Lui, au scris cele 27 de cărţi care au fost adunate în Noul Testament. Ele cuprind învăţăturile date de Fiul lui Dumnezeu sau de apostoli pe baza a ceea ce au învăţat de la Iisus şi sub directa inspiraţie a Duhului Sfânt şi deci şi acestea sunt Cuvântul lui Dumnezeu.

Vechiul şi Noul Testament constituie suma totală a revelaţiilor pe care a intenţionat Dumnezeu să le dea omenirii. Ele sunt Sfânta Scriptură, adică scrierile sfinte care conţin, cuvânt de cuvânt, Cuvintele lui Dumnezeu.

Orice citim în afara acestora, sunt cuvinte ale oamenilor şi niciodată şi în nici un caz nu pot avea autoritatea divină pe care o au cuvintele din Biblie. Dar, ca şi în cazul Vechiului Testament, după alcătuirea Noului Testament, oamenii au început să explice ceea ce scrie în acesta, să-l interpreteze în felul lor şi să-l aplice în felul lor. Aceste explicaţii, interpretări şi aplicaţii ulterioare, prin secolele imediat următoare, au alcătuit şi ele o nouă tradiţie, numită „tradiţia sfinţilor părinţi” sau „tradiţia Bisericii”, Biserica din Răsărit (ortodoxă) având un anume grup de oameni pe care îi consideră părinţi ai ei, iar cea din Apus (catolică) având alt grup de părinţi.

Să ne uităm acum cu atenţie la ceea ce s-a întâmplat în aceste secole când s-a dezvoltat ceea ce ortodoxia numeşte „sfânta tradiţie”. Vom lua câteva învăţături cuprinse mai întâi în Biblie – în Cuvântul lui Dumnezeu – şi apoi vom vedea ce s-a întâmplat cu ele în sfânta tradiţie.

Vom începe cu botezul. Actul acesta a fost poruncit de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, când le-a dat ucenicilor Săi marea trimitere în misiune:

„Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Duhului Sfânt şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit” (Evanghelia după Matei 28:19-20).

În Evanghelia după Marcu, porunca aceasta este dezvoltată mai pe larg:

„Duceţi-vă în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la orice persoană. Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit, dar cine nu va crede va fi osândit” (Evanghelia după Marcu 16:15-16).

Din aceste texte, reiese clar că oamenii trebuie să audă Evanghelia, trebuie să o creadă şi apoi trebuie să accepte să fie botezaţi. Semnificaţiile botezului sunt multe, dar una dintre cele mai importante este aceea că cel ce acceptă Evanghelia, acceptă de fapt că Iisus Hristos este Domn şi Dumnezeu şi că Iisus devine Stăpânul şi Domnul lui. Acest om recunoaşte că până acum stăpânul lui a fost Satan. El se leapădă de fostul stăpân şi, prin actul botezului – care este o scufundare completă în apă – el arată că moare şi este înmormântat faţă de vechiul stăpân, iar când este scos din apă, arată că de acum este viu pentru noul lui Stăpân şi Domn, Iisus Hristos.

Din chiar semnificaţia botezului, se poate vedea că el este UN ACT AL UNUI OM MATUR care decide ceva pentru sine însuşi. Acela care aude Evanghelia şi o crede, se botează! Aceasta nu este o acţiune care-i priveşte pe copiii nou-născuţi, ci pe adulţi. Aşa a fost înţeles botezul şi aşa a fost el practicat în primele secole. Ca să fim mai exacţi, primul botez al unui copil mic, atestat clar de istorie, a avut loc cam pe la anul 200 după Hristos.

Abia în secolul al treilea, când creştinismul a crescut ca un fenomen de mase şi când oamenii au simţit nevoia să-şi „creştineze” copiii cât mai repede, botezul copiilor mici a devenit o practică tot mai extinsă. Dar nu fără rezistenţă din partea unor teologi şi a unor Biserici care vedeau că această practică merge contrar naturii botezului, aşa cum este el poruncit în Biblie. Dar dorinţa majorităţii a învins în cele mai multe locuri şi, în cele din urmă, botezul copiilor mici a fost acceptat şi dogmatizat. Şi astfel, Cuvântul lui Dumnezeu A FOST PUS DEOPARTE şi a fost înscăunată datina omenească.

Să luăm o altă învăţătură biblică, aceea despre mijlocirea între om şi Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos Însuşi a spus:

„Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Evanghelia după Ioan 14:6).

Şi Apostolul Pavel spune categoric:

„Este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Iisus Hristos” (Epistola întâi a lui Pavel către Timotei 2:5).

Şi cu această învăţătură biblică s-a întâmplat ceva dramatic şi tragic în secolul al III-lea după Hristos. În secolul al III-lea după Hristos, s-au înteţit persecuţiile sângeroase împotriva creştinilor şi tot mai mulţi creştini au fost martirizaţi pentru credinţă. Cei ce răbdau cumplitele torturi şi apoi mureau ca martiri erau priviţi nu numai ca eroi, ci şi ca „sfinţi”. Acestor „sfinţi” au început să li se atribuie puteri tot mai mari, cum ar fi puterea de a ierta păcatele şi aceea de a mijloci la Dumnezeu pentru ceilalţi oameni. Aşa a început venerarea „sfinţilor” şi aşa au început rugăciunile adresate lor, şi în special rugăciunea ca ei să mijlocească la Dumnezeu pentru cei ce se roagă. Între aceşti „sfinţi” mijlocitori a fost introdusă treptat şi Maria, mama Domnului nostru Iisus Hristos.

Departe de noi gândul să minimalizăm rolul şi rostul martirilor în biruinţa creştinismului, sau locul lor de cinste în Împărăţia lui Dumnezeu. Pretutindeni în Noul Testament, chemarea la suferinţă, la lepădare de sine şi la jertfă este însoţită de promisiunea unor mari răsplătiri şi a unei mari glorii în Împărăţia lui Dumnezeu – şi noi credem cu tărie în adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Ceea ce trebuie să respingem însă categoric este tocmai NEGAREA Cuvântului lui Dumnezeu care ne spune categoric că numai Iisus Hristos este mijlocitor la Dumnezeu şi nimeni altcineva. Oricât i-am iubi şi i-am respecta pe marii martiri creştini, noi nu le putem atribui funcţii care contrazic Sfânta Scriptură. Şi dacă înaintaşii noştri din secolul al III-lea şi al IV-lea le-au atribuit astfel de funcţii, noi trebuie să spunem că AU GREŞIT şi să ne întoarcem numai la ceea ce ne învaţă Sfânta Scriptură!

Închinarea la sfinţi contrazice, de altfel, o altă poruncă expresă şi categorică a lui Dumnezeu, care ne spune să nu ne închinăm nimănui altcuiva decât lui Dumnezeu Însuşi. Sfera discuţiei trebuie însă lărgită ca să cuprindă şi problema icoanelor sau a reprezentărilor grafice ale Divinităţii. Iată ce spune Dumnezeu prin Cuvântul Său:

„Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele” (Exodul 20:3-6).

Este cât se poate de clară porunca lui Dumnezeu, scrisă în Sfânta Scriptură, care interzice producerea oricărei “înfăţişări”, adică producerea oricărei „reprezentări” grafice şi sculpturale a Divinităţii sau a altor fiinţe, din ceruri sau de pe pământ, pentru a te închina lor. Mai mult decât atât. Oamenii tind să se lege repede de anumite locuri, să se închine acolo şi să creadă că NUMAI ACOLO este închinarea valabilă. Aşa era situaţia pe vremea Domnului nostru Iisus Hristos, când iudeii ziceau că la Ierusalim trebuie să se închine oamenii, iar samaritenii spuneau că locul pentru închinăciune valabilă este pe muntele Gherazim de lângă Samaria. Citim în Evanghelia după Ioan că o femeie din Samaria a profitat de întâlnirea ei cu Iisus la fântână şi L-a întrebat: „Doamne, văd că eşti proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta; şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii”. Răspunsul pe care i-l dă Domnul Isus este absolut important pentru a înţelege natura lui Dumnezeu şi natura închinării lui Dumnezeu:

„Femeie – i-a zis Iisus – crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la iudei. Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui ÎN DUH ŞI ÎN ADEVĂR; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh, şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr”
(Evanghelia după Ioan 4:19-24).

Nu credem că textul din Exodul şi acesta din Evanghelie necesită comentarii. Ele sunt clare şi directe atât în partea negativă, adică în interzicerea reprezentărilor grafice sau sculpturale pentru închinare, cât şi în partea pozitivă, adică în afirmaţia că, dat fiind faptul că Dumnezeu este un Spirit invizibil, deci nereprezentabil, închinarea trebuie să fie o problemă spirituală, adică localizată în spiritul omului. Aceasta nu înseamnă, desigur, că oamenii nu se vor mai aduna laolaltă să se închine lui Dumnezeu împreună, ci înseamnă că închinarea lor NU este adresată unor obiecte exterioare sau unor locuri speciale, ci că închinarea lor este dăruită LUI DUMNEZEU, care este Spirit, şi este făcută în spiritele noastre: închinarea spiritului uman, adresată Dumnezeului care este Spirit invizibil, este închinare în adevăr.

Aşa a înţeles creştinismul din primele câteva secole să se închine. Pe la sfârşitul secolului al treilea însă, odată cu începutul venerării martirilor declaraţi sfinţi, a început şi colectarea obiectelor rămase de la aceşti creştini martirizaţi şi apoi colectarea rămăşiţelor lor pământeşti (oasele, numite „moaşte”), care au început să fie venerate, atribuindu-li-se puteri magice. Au mai trecut însă câteva secole până când a început să se introducă şi ideea pictării chipurilor acestor „sfinţi” şi introducerea lor în Biserici. Având în vedere faptul că în Biblie exista o interdicţie atât de clară împotriva unor asemenea reprezentări grafice, rezistenţa împotriva icoanelor, din partea celor ce ţineau să rămână fideli Cuvântului lui Dumnezeu, nu putea să fie decât o problemă de viaţă şi de moarte. Aşa se face că pe tema icoanelor au izbucnit chiar războaie, care au durat, în Peninsula Balcanică, mai bine de o sută de ani (726-842 după Hristos). În cele din urmă, partida care era pentru icoane a biruit, şi de atunci Bisericile, atât cele din Răsărit cât şi cele din Apus, au fost umplute de reprezentări grafice şi sculpturale, atât ale Divinităţii cât şi ale diferiţilor sfinţi, iar oamenii nu încetează să li se închine.

Este adevărat că teologic se face distincţie între „venerare” şi „adorare” şi se spune că sfinţii sunt veneraţi şi că numai Dumnezeu este adorat. De asemenea, teologii fac precizarea că trebuie venerat Sfântul reprezentat pe icoană, şi nu icoana însăşi. Dar este suficient să ne gândim la atâtea icoane „făcătoare de minuni”, ca să ne dăm seama că icoanei înseşi îi sunt atribuite puteri speciale.

Fenomenul pe care vrem noi să-l scoatem în evidenţă este această tendinţă omenească, manifestată în atâtea domenii şi de atâtea ori în istorie, de a lăsa la o parte Cuvântul lui Dumnezeu şi de a-l înlocui cu opinii omeneşti, cu reguli omeneşti, cu practici omeneşti. Aşa au făcut iudeii după încheierea Vechiului Testament şi aşa îi vedem pe creştini, făcând după încheierea Noului Testament. Cuvintele pe care le-a spus Mântuitorul iudeilor, în problema botezului, în problema mijlocirii sfinţilor şi în problema închinării la icoane, li se potrivesc totalmente şi creştinilor:

„Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti. Voi lăsaţi porunca lui Dumnezeu şi ţineţi datina [tradiţia] aşezată de oameni… Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina [tradiţia] voastră… Şi aşa, aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu prin datina [tradiţia] voastră” (Evanghelia după Marcu 7:6-8, 9, 13).

Să ne reamintim că ceea ce discutăm acum este prima dintre cele două întrebări fundamentale în orice religie, şi anume, CARE ESTE SURSA din care ne extragem crezul. La această întrebare, ortodoxia răspunde: din Sfânta Scriptură şi sfânta tradiţie. Acum ştim la ce se referă termenul „sfânta tradiţie”: la învăţături şi practici ADĂUGATE Bisericii creştine în aproximativ şapte secole după încheierea scrierii Noului Testament din Sfânta Scriptură. Aceste învăţături şi practici CONTRAZIC Sfânta Scriptură. Ele au fost adăugate, cu toate acestea, într-o epocă în care cărţile se scriau cu mâna şi erau foarte rare, şi când puţini oameni ştiau să citească, nu era greu să se ignoreze Sfânta Scriptură şi să se introducă învăţături contrare ei.

Învăţăturile şi practicile contrare Sfintei Scripturi pe care le-am arătat mai sus, nu sunt singurele. Mai târziu, vom mai arăta şi altele. Ceea ce vrem acum să stabilim pentru cititorul nostru, este distincţia dintre Scriptură şi tradiţie şi procesul prin care de regulă tradiţia înlocuieşte şi desfiinţează învăţătura Scripturii.

Reforma religiei creştine a început în Europa de Apus când o serie de oameni ca Jan Huss, John Wycliffe, Martin Luther şi alţii s-au adâncit în studiul Sfintei Scripturi şi au descoperit cât de mult s-a abătut Biserica de la învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu. Ei au început Reforma, chemând Biserica ÎNAPOI LA BIBLIE. Lozinca cea dintâi a Reformei, aşa cum a fost ea formulată în limba latină de Martin Luther, a fost: Sola Scriptura, adică „Numai Scriptura”, prin aceasta, arătând că se respinge tradiţia ca sursă cu autoritate pentru formularea crezului creştin.

Aşadar, esenţa Reformei creştinismului este respingerea tuturor adaosurilor omeneşti cuprinse în termenul „tradiţie” şi reîntoarcerea la Biblie ca singură sursă cu autoritate a crezului creştin, deoarece Biblia este SINGURA care conţine în ea Cuvântul lui Dumnezeu. Tradiţia este învăţătura oamenilor. Şi chiar dacă noi îi respectăm pe marii autori creştini din primele secole, cum ar fi Tertullian, Origen, Ciprian, Grigore de Nazianz sau Augustin, nu trebuie să-i punem pe picior de egalitate cu Sfânta Scriptură. Învăţăturile lor, oricât ar fi ele de adânci şi de înţelepte, trebuie verificate şi comparate cu Sfânta Scriptură, şi ori de câte ori învăţăturile lor contrazic Sfânta Scriptură, trebuie să le respingem fără nici o reţinere. Creştinismul adevărat şi sănătos este acela care se bazează totalmente şi exclusiv pe învăţăturile directe şi clare ale Cuvântului lui Dumnezeu scris în Scriptură.

Credem că a sosit vremea ca şi românii să-şi pună această întrebare:

Care este SURSA DE INFORMARE a crezului nostru ?!? Acceptăm noi că nişte oameni ar fi avut autoritatea de a formula crezul nostru sau ne ducem noi înşine direct la Sursa Divină, la Cuvântul lui Dumnezeu, şi ne extragem direct de acolo articolele de crez şi de trăire ?

Am văzut cum adoptarea unui crez sau a altuia de către români a fost determinată de accidente ale istoriei. Am fost aşezaţi între popoare mai numeroase şi mai puternice decât noi, şi acestea ne-au impus un crez sau altul. Este un act de eliberare şi un semn de maturitate – atât individuală cât şi naţională – să avem curajul să ne revizuim crezul. Şi revizuirea începe cu problema Izvorului de unde ne scoatem crezul. Cui îi dăm noi autoritatea să ne spună ce este sfânt şi adevărat ??? Unor oameni, oricât vor fi fost ei de înţelepţi sau de cuvioşi ?!? Să nu uităm că am acceptat învăţătura acelor oameni şi nu a altora, numai şi numai pentru că am fost cuceriţi de anumite imperii şi nu de altele. Noi nu am avut libertatea să studiem alternativa şi să decidem singuri.

Abia astăzi suntem chemaţi să facem noi o revizuire şi o alegere personală.
Şi adevărata cale este întoarcerea la Izvorul Divin, la CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU.

SOLA SCRIPTURA. Iată soluţia !

Niciun răspuns to “CREDINŢA ADEVĂRATĂ – IOSIF ŢON – ÎNTOARCEREA LA CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU”

Trimite un comentariu dar pentru a fi aprobat, nu uita să respecţi Regulamentul acestui blog !

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: