TOMISTHECAT.WORDPRESS.COM S-A MUTAT PE TOMISTHECAT.RO
TOMISTHECAT.WORDPRESS.COM S-A MUTAT PE TOMISTHECAT.RO

PROCLAMAŢIA DE LA TIMIŞOARA (11 MARTIE 1990) DUPĂ 20 DE ANI 

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN 1989

Poate că sunt români care nu au citit niciodată acest document de valoare deosebită. Mă gândesc că orice român cu bun simţ şi cu un minimum de patriotism, ar trebui să citească măcar o dată în viaţă PROCLAMAŢIA DE LA TIMIŞOARA – 11 MARTIE 1990.
Pentru mine este o datorie de onoare să public pe blogul meu acest document excepţional care reprezintă iniţiativa domnului GEORGE ŞERBAN (participant la Revoluţia Română din 1989, ziarist, scriitor şi om politic român) care în demersul său, a fost inspirat de colaboratoarea sa, doamna ALEXANDRA INDRIEŞ (fost deţinut politic în timpul dictaturii comuniste, datorită solidarizării cu Revoluţia maghiară din 1956, prozator, poet, eseist şi critic literar român, membră fondatoare a Societăţii „Timişoara”, editorialist al ziarului „Timişoara”).

Din nefericire, domnul George Şerban a trecut în veşnicie în ianuarie 1999.
Un stop cardiac l-a doborât la vârsta de numai 44 de ani. Dinamismul, limpezimea şi pasiunea care îl caracterizau şi-au pus pentru totdeauna amprenta asupra Societăţii “Timişoara“, asupra oraşului Revoluţiei şi, în bună măsură, asupra României.
Dacă ideile sale din “Proclamaţia de la Timişoara” – şi nu numai – ar fi fost transpuse în practică, sunt convins că România ar fi ajuns departe după 20 de ani de la Revoluţie.

Doamna Alexandra Indrieş (numele real: Gloria Lillin născută Barna) a fost colegă de facultate (şi de proteste anticomuniste) cu disidentul Paul Goma şi a plecat din această lume la vârsta de 57 de ani în ziua de 20 ianuarie 1993 datorită unei grave afecţiuni pulmonare.

Atât domnul George Şerban cât şi doamna Alexandra Indrieş au fost doi români adevăraţi care au crezut în principiile şi valorile democraţiei şi ale statului de drept în România. Domniile lor vor rămâne în inimile noastre pentru contribuţia deosebită pe care au avut-o prin intermediul cuvântului scris la dezvoltarea spiritului civic al românilor.

DACĂ ŞI TU EŞTI UN ROMÂN ADEVĂRAT, CITEŞTE CHIAR ACUM PROCLAMAŢIA DE LA TIMIŞOARA – 11 MARTIE 1990 !!!

PROCLAMAŢIA DE LA TIMIŞOARA

Populaţia oraşului Timişoara a fost iniţiatoarea Revoluţiei române.
Între 16 şi 20 decembrie 1989, ea a purtat, de una singură, un înverşunat război cu unul dintre cele mai puternice şi mai odioase sisteme represive din lume. A fost o încleştare cumplită pe care noi, timişorenii, o cunoaştem la adevăratele ei proporţii.

De-o parte, populaţia neînarmată, de cealaltă parte, Securitatea, Miliţia, Armata şi trupele zeloase de activişti ai partidului.
Toate metodele şi mijloacele de reprimare s-au dovedit însă neputincioase în faţa dorinţei de libertate a timişorenilor şi hotărârii lor de a învinge. Nici arestările, nici molestările, nici chiar asasinatele în masă nu i-au putut opri. Fiecare glonţ tras, a adus pe baricadele Revoluţiei alţi o sută de luptători. Şi am învins.

În 20 decembrie 1989, Timişoara a intrat definitiv în stăpânirea populaţiei, transformându-se într-un oraş liber, în marea închisoare care devenise, în acele zile, România.

Din acea zi, întreaga activitate din oraş a fost condusă, de la tribuna din Piaţa Operei, de Frontul Democrat Român, exponent în acel moment al Revoluţiei de la Timişoara.

În acea zi, armata a fraternizat cu demonstranţii, hotărând să apere împreună cu ei victoria obţinută. În 21 decembrie, în Piaţa Operei, peste o sută de mii de glasuri scandau: „Suntem gata să murim!”
O serie de fapte întâmplate în România îndeosebi după 28 ianuarie 1990, vin în contradicţie cu idealurile Revoluţiei de la Timişoara. Aceste idealuri nici nu au fost aduse la cunoştinţa opiniei publice româneşti de catre mass-media centrală, decât parţial şi confuz.
În asemenea condiţii, noi, participanţii nemijlociţi la toate evenimentele dintre 16 şi 22 decembrie 1989, ne vedem nevoiţi să explicăm întregii naţiuni pentru ce au pornit timişorenii Revoluţia, pentru ce au luptat şi mulţi şi-au jertfit viaţa, pentru ce suntem în continuare hotărâţi să luptăm cu orice preţ şi împotriva oricui, până la victoria deplină.

1. Revoluţia de la Timişoara a fost încă din primele ei ore, nu doar anticeauşistă ci şi categoric anticomunistă. În toate zilele Revoluţiei s-a scandat, de sute de ori: “Jos comunismul!”.
În consens cu aspiraţia sutelor de milioane de oameni din Estul Europei, am cerut şi noi abolirea imediată a acestui sistem social totalitar şi falimentar.
Idealul Revoluţiei noastre a fost şi a rămas reîntoarcerea la valorile autentice ale democraţiei şi civilizaţiei euro­pene.

2. La Revoluţia de la Timişoara au participat toate categoriile sociale.
Pe străzile Timişoarei au căzut, seceraţi de gloanţe, unul lângă altul, muncitori, intelectuali, funcţionari, studenţi, elevi, copii şi chiar locuitori ai satelor, veniţi în sprijinul Revoluţiei. Suntem categoric împotriva tehnicii, tipic comuniste, de dominaţie prin învrăjbirea claselor şi categoriilor sociale. Pe temeiul ideologiei “luptei de clasă” s-au urcat la putere bolşevicii în 1917, pe acelaşi temei, nomenclatura comunistă română a instigat după 1944 o clasă socială împotriva alteia, a dezbinat societatea pentru a o supune mai uşor terorii. Avertizăm împotriva pericolului repetării acestei triste istorii şi chemăm muncitorii, intelectualii, studenţii, ţăranii şi toate categoriile sociale la un dialog civilizat şi constructiv, pentru a reface neîntârziat unitatea din timpul Revoluţiei.
Trebuie plecat de la realitatea că toate aceste categorii sociale au fost oprimate în regimul comunist şi nici una nu doreşte astăzi răul celorlalte.

3. La Revoluţia de la Timişoara au luat parte oameni din toate categoriile de vârstă. Chiar dacă tineretul a fost preponderent, este drept să recunoaştem că oameni de toate vârstele s-au bătut cu aceeaşi dârzenie pentru cauza Revoluţiei. Lista victimelor, deşi incompletă, este o dovadă în acest sens.

4. Pentru victoria Revoluţiei din Timişoara s-au jertfit, alături de români, şi maghiari, şi germani, şi sârbi şi membri ai altor grupări etnice care de secole conlocuiesc în oraşul nostru paşnic, în bună înţelegere.
Timişoara este un oraş românesc şi european, în care na­ţionalităţile au refuzat şi refuză naţionalismul. Invităm pe toţi şovinii din România, indiferent că sunt români, maghiari sau germani, să vină la Timişoara, la un curs de re-educare în spiritul toleranţei şi al respectului reciproc, singurele principii care vor domni în viitoarea Casă a Europei.

5. Încă în data de 16 decembrie, din primele ore ale Revoluţiei, una dintre lozincile cele mai des scandate a fost: “Vrem alegeri libere!”
Ideea pluralismului a fost şi a rămas una dintre cele mai scumpe timişorenilor. Suntem convinşi că fără partide politice puternice nu poate exista o democraţie autentică, de tip european.
Cu excepţia celor extremiste, de stânga sau de dreapta, toate partidele au drept la existenţă în cetatea Timişoarei.
În oraşul nostru nu au fost atacate şi devastate sediile partidelor politice, nici unul dintre membrii acestora nu a fost ameninţat, insultat sau calomniat. Membrii partidelor politice sunt concetăţenii noştri, sunt colegii noştri de muncă, sunt prietenii noştri care au opinii politice. Democraţia europeană înseamnă libera exprimare a opiniilor politice, dialogul civilizat între exponenţii lor şi competiţia loială pentru cucerirea adeziunii politice şi, implicit, a puterii de stat. Am fi acceptat în sistemul democraţiei româneşti şi Partidul Comunist Român, dacă el nu ar fi fost compromis total şi definitiv de către nomenclatura sa, degenerând în fascism roşu.
În ţările est europene în care partidele comuniste şi-au păstrat minima decenţă, societatea le contestă în principiu, dar le tolerează în fapt.
La noi, partidul comunist a ajuns însă până la genocid, şi prin aceasta s-a autoexclus din societate. Nu-l vom tolera nici în principiu, nici în fapt, indiferent sub ce denumire ar încerca să renască.

6. După patru decenii de educaţie şi propagandă exclusiv comunistă, există, în conştiinţa tuturor românilor, prejudecăţi, aparţinând acestei ideologii. Existenţa lor nu este o vină pentru purtător. Manipularea lor, însă, de către grupuri interesate în renaşterea comunismului şi reinstaurarea lui la putere este un act contrarevoluţionar. Pe lista de lozinci, multiplicată la xerox şi împărţită în 28 ianuarie 1990, demonstranţilor din Piaţa Banu Manta din Bucureşti, se aflau şi slogane vechi de 45 de ani.
Identificarea, de pildă, a partidelor “istorice” ca partide vânzătoare de ţară este un astfel de slogan şi constituie o calomnie.
Dimpotrivă, activiştii comunişti de acum 45 de ani, dintre care unii au şi astăzi funcţii importante în conducerea ţării, se fac vinovaţi de trădarea României şi aservirea ei URSS-ului. Ei sunt cei care scandau atunci: “Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus!” şi nu membrii partidelor “istorice”. Aceştia din urmă s-au opus transformării României într-un satelit al Moscovei şi unii au plătit cu viaţa această îndrăzneală.
Se impune redactarea de urgenţă a unei scurte, dar corecte, istorii a perioadei 1944-1950 şi difuzarea ei în tiraje de masă.

7. Timişoara a pornit Revoluţia împotriva întregului regim comunist şi întregii sale nomenclaturi şi nicidecum pentru a servi ca prilej de ascensiune politică a unui grup de dizidenţi anticeauşişti din interiorul PCR-ului. Prezenţa acestora în fruntea ţării face moartea eroilor din Timişoara zadarnică. I-am fi acceptat poate în urmă cu zece ani, dacă la Congresul al XII-lea al partidului s-ar fi alăturat lui Constantin Pârvulescu şi ar fi răsturnat clanul dictatorial.
Dar n-au făcut-o, deşi aveau şi prilejul şi funcţii importante care le acordau prerogative. Dimpotrivă, unii chiar au ascultat de ordinul dictatorului de a-l huli pe dizident. Laşitatea lor din 1979 ne-a costat încă zece ani de dictatură, cei mai grei din toată perioada, plus un genocid dureros.

8. Ca o consecinţă a punctului anterior, propunem ca Legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la sta­bilizarea situaţiei şi reconcilierea naţională, absenţa lor din viaţa publică este absolut necesa­ră. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să in­terzică foştilor activişti comunişti, candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Ştim cu toţii în ce măsură era condiţionată viaţa individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuinţe, de carnetul roşu şi ce consecinţe grave atrăgea predarea lui. Activiştii au fost însă acei oameni care şi-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist şi a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanţiile morale pe care trebuie să le ofere un Preşedinte.
Propunem reducerea prerogativelor acestei funcţii, după modelul multor ţări civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Preşedinte al României ar putea candida şi personalităţi marcante ale vieţii culturale şi ştiinţifice, fără o experienţă politică deosebită. Tot în acest context, propunem ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituţiilor democratice şi clarificării poziţiei ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De-abia atunci am putea face o alegere în cunoştinţă de cauză, cu cărţile pe faţă.

9. Timişoara nu a făcut revoluţie pentru salarii mai mari sau pentru avantaje materiale. Pentru acestea era suficientă o grevă.
Suntem toţi nemulţumiţi de sistemul de salarizare, există şi în Timişoara categorii de muncitori care lucrează în condiţii extrem de grele şi sunt prost plătiţi (vezi, de pildă, cazul celor ce muncesc în turnătorii sau în industria detergenţilor), şi, totuşi, nici un colectiv nu a făcut grevă pentru mărirea lefurilor şi nu şi-a trimis delegaţi să trateze cu guvernul revendicări materiale exclusive.
Majoritatea timişorenilor ştiu ceea ce toţi economiştii se străduie în aceste zile să aducă ţării la cunoştinţă: mărirea în acest moment a salariilor ar declanşa automat inflaţia, aşa cum s-a întâmplat în unele state est europene. Iar inflaţia odată pornită, sunt necesari ani de eforturi pentru a o stopa.

Numai creşterea producţiei, deci a cantităţii de marfă aflată pe piaţă va permite, în paralel, creşterea generală a nivelului de salarizare.
În plus, pentru bugetul sărac al României, prioritare trebuie să fie acum cheltuielile destinate restabilizării unui nivel minim de civilizaţie. Se impun, de pildă, investiţii urgente în domeniul asistenţei medicale şi salubrităţii.

10. Deşi milităm pentru re-europenizarea României, nu dorim copierea sistemelor capitaliste occidentale, care îşi au neajunsurile şi inechităţile lor. Suntem însă categoric în favoarea ideii de iniţiativă particulară. Fundamentul economic al totalitarismului a fost atotputernicia proprietăţii de stat. Nu vom avea niciodată pluralism politic fără pluralism economic. S-au găsit însă şi voci care, în spirit comunist, să asimileze iniţiativa privată cu “exploatarea” şi pericolul catastrofei apariţiei oamenilor bogaţi.
Se speculează în acest sens invidia leneşului şi teama de muncă a fostului privilegiat din întreprinderile comuniste.
Dovada că timişorenii nu se tem de privatizare este faptul că mai multe întreprinderi şi-au anunţat deja intenţia de a se transforma în Societăţi anonime pe acţiuni. Pentru că aceste acţiuni să fie totuşi cumpărate pe bani curaţi, ar trebui înfiinţate în fiecare oraş comisii de inventariere a averilor foştilor privilegiaţi ai puterii, corupţiei şi penuriei.
De asemenea, acţiunile unei întreprinderi se cuvin oferite spre cumpărare, în primul rând, lucrătorilor ei. Considerăm constructivă ideea, mai radicală, a privatizării prin împroprietărirea tuturor lucrătorilor unei întreprinderi cu un număr egal de acţiuni, statul urmând să păstreze numai acel procent de fonduri care să-i asigure controlul activităţii. În felul acesta, s-ar oferi tuturor lucrătorilor şanse egale de prosperitate. Dacă cei leneşi şi-ar pierde şansa, nu s-ar putea totuşi plânge de discriminare.

11. Timişoara este hotărâtă să ia în serios şi să se folosească de principiul descentralizării economice şi administrative.
S-a şi propus experimentarea în judeţul Timiş a unui model de economie de piaţă, pornind de la capacităţile sale puternice şi de la competenţa specialişti­lor de care dispune. Pentru atragerea mai uşoară şi mai rapidă a capitalului străin, îndeosebi sub forma de tehnologie şi materii prime speciale, şi pentru crearea de societăţi mixte, cerem şi pe această cale înfiinţarea la Timişoara a unei filiale a Băncii de Comerţ Exterior. O parte din câştigurile în valută ale părţii române din aceste societăţi mixte va intra în salariile muncitorilor, într-un procent ce va fi negociat, de la caz la caz, cu liderii sindicali.
Plata unei părţi din salariu în valută va asigura o bună cointeresare materială a muncitorilor. În plus, paşapoartele nu vor mai fi carnete bune doar de ţinut în sertar. O altă consecinţă pozitivă ar fi scăderea cursului valutar la bursa liberă, ceea ce ar atrage după sine creşterea imediată a nivelului de trai.

12. După căderea dictaturii au fost invitaţi în ţară toţi românii plecaţi în exil, pentru a pune umărul la reconstrucţia României.
Unii s-au întors, alţii şi-au anunţat intenţia de o face.
Din păcate, instigaţi de forţe obscure, s-au găsit şi oameni care să hulească pe exilaţii reîntorşi, să-i califice trădători, să-i întrebe tendenţios ce au mâncat în ultimii zece ani.
Este o atitudine care nu ne face cinste.
În disperarea care ne-a stăpânit în ultimii patruzeci de ani, poate că nu a fost român căruia să nu-i fie trecut prin minte, măcar o dată, să scape de mizerie, luând calea exilului. Mulţi dintre românii aflaţi astăzi departe de ţară au plecat după persecuţii politice şi chiar după ani grei de închisoare. Ar fi ruşinos din partea noastră să-i hulim şi noi cu vorbele activiştilor comunişti de odinioară.
Exilul românesc înseamnă sute de profesori eminenţi care predau la cele mai mari universităţi din lume, mii de specialişti preţuiţi la cele mai puternice firme occidentale, zeci de mii de muncitori calificaţi în tehnologiile cele mai avansate. Să fim mândri de ei şi să transformăm răul în bine, făcând din trista şi dureroasa diasporă românească, o forţă înnoitoare pentru România.
Timişoara îi aşteaptă cu dragoste pe toţi exilaţii români.
Sunt compatrioţii noştri şi, azi mai mult ca niciodată, avem nevoie de competenţa lor, de europenismul gândirii lor şi chiar de sprijinul lor material. De asemenea, cultura română va fi întreagă numai după ce se reintegrează în ea, cultura din exil.

13. Nu suntem de acord cu stabilirea zilei de 22 decembrie ca zi naţională a României. În felul acesta, se eternizează persoana dictatorului, de fiecare dată, sărbătorindu-se un număr de ani de la căderea lui. În majoritatea ţărilor care şi-au legat ziua naţională de o revoluţie, ziua aleasă este cea a declanşării revoluţionare, fiind astfel glorificat curajul poporului român de a se ridica la luptă.
Un singur exemplu: ziua naţională a Franţei este 14 iulie, ziua când, în 1789, a început Marea Revoluţie franceză prin dărâmarea Bastiliei.
În consecinţă, cerem instituirea zilei de 16 decembrie ca zi naţională a României. Astfel, copiii, nepoţii şi strănepoţii noştri vor celebra curajul poporului de a înfrunta opresiunea, şi nu căderea unui tiran nemernic.
Cu excepţia ziarului România Liberă, pentru presa, radioul şi televiziunea din Bucureşti, evenimentele comentate ca revoluţionare sunt numai cele din 21-22 decembrie. Ne închinăm cu pietate în faţa eroilor bucureşteni, ca şi în faţa eroilor din Lugoj, Sibiu, Braşov, Târgu Mureş, Cluj, Arad, Reşiţa şi din toate celelalte oraşe care au avut nevoie de martiri pentru a cuceri libertatea.
Ne doare şi ne revoltă însă politica centrală de minimalizare a Revoluţiei noastre, evident şi prin efortul de diminuare a numărului morţilor. Noi am fost pe străzile Timişoarei în zilele Revoluţiei şi ştim că numărul lor este mai mare decât cel anunţat oficial.
Îi asigurăm însă pe acei care astăzi tăinuiesc adevărul că nu vom înceta lupta până când nu vor fi aduşi în fata Instanţei, în calitate de complici la genocid. Această Proclamaţie s-a născut din necesitatea de aduce la cunoştinţa naţiunii române ade­văratele idealuri ale Revoluţiei de la Timişoara. A fost o revoluţie făcută de popor şi numai de el, fără amestecul activiştilor şi securiştilor.
A fost o revoluţie autentică şi nu o lovitură de stat. A fost categoric anticomunistă şi nu doar anticeauşistă. La Timişoara nu s-a murit pentru ca activişti comunişti din rândurile doi şi trei să treacă în frunte şi unul din participanţii la genocid să fie numit, de către aceştia, ministru de interne. Nu s-a murit pentru ca dezbinarea socială şi naţională, cultul personalităţii, cenzura mass-mediei, dezinformarea, ameninţările telefonice şi scrise şi toate celelalte metode comuniste de constrângere să fie practicate în văzul lumii, în timp ce, nouă, ni se cere pasivitate în numele stabilităţii sociale. Această Proclamaţie se adresează în primul rând celor care au primit Revoluţia cadou şi se miră de ce suntem nemulţumiţi, de vreme ce dictatura a căzut, s-au abrogat o serie de legi proaste şi a mai apărut şi câte ceva în prăvălii. Acum ştiu de ce suntem nemulţumiţi: nu acesta a fost idealul Revoluţiei de la Timişoara.
Noi, autorii acestei Proclamaţii, participanţi la evenimentele dintre 16 şi 22 decembrie 1989, nu considerăm Revoluţia încheiată.
O vom continua paşnic, dar ferm. După ce am înfruntat şi am învins, fără ajutorul nimănui, unul dintre cele mai puternice sisteme represive din lume, nimeni şi nimic nu ne mai poate intimida.

Timişoara – 11 martie 1990

SFÂRŞITUL DEMOCRAŢIEI ÎNCEPE ODATĂ CU DENIGRAREA, SUBMINAREA INSTITUŢIILOR FUNDAMENTALE ALE STATULUI ŞI DESTRUCTURAREA PARTIDELOR POLITICE OPOZANTE

PROCLAMAŢIA DE LA TIMIŞOARA - 11 MARTIE 1990

REGULI OBLIGATORII PENTRU POSTAREA COMENTARIILOR PE BLOGUL LUI TOMIS THE CAT :

Vă rugăm să comentaţi la obiect, referindu-vă strict la conţinutul prezentat în articol. Orice deviere în afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene sau “epitete”, atacurile de orice fel la persoana autorului articolului, afişarea de anunţuri publicitare sau linkuri prin care sunt promovate ateismul, satanismul, anticreştinismul, rasismul, fascismul, comunismul, precum şi jigniri, trivialităţi, injurii aduse celorlalţi cititori care au scris un comentariu, se vor sancţiona drastic prin cenzurarea parţială a comentariului, ştergerea integrală a comentariului sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului celui care şi-a permis să încalce acest Regulament !

Blogul lui Tomis the Cat nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea formulării acestora, revenind, integral, autorului comentariului !

6 răspunsuri to “ PROCLAMAŢIA DE LA TIMIŞOARA (11 MARTIE 1990) DUPĂ 20 DE ANI 

  1. Astăzi, după 20 de ani, vedem clar că vechea Securitate şi membrii vechii nomenclaturi, sunt printre principalii responsabili ai răului care îl trăim în prezent şi din acest punct de vedere iniţiatorii Proclamaţiei aveau dreptate…
    Dar atunci toţi românii erau dornici şi entuziasmaţi de libertate..
    Nu comunismul ne oprimase ci dictatura… Nu mai voiam să auzim de dictatură…
    Şi din nefericire, Proclamaţia de la Timişoara venea cu o propunere dictatorială…
    Printr-o lege, unor grupuri de oameni (foşti securişti şi activişti de partid) să li se îngrădească drepturile democratice…
    Într-o societate democratică, lipsirea de unele drepturi este posibilă numai după decizii judecătoreşti individuale ale fiecărui securist şi activist în parte..
    Prea mult iubeam atunci libertatea ca să acceptăm înlocuirea unei dictaturi cu alta…

    • Am citit cu atenţie comentariul şi mi-a atras atenţia o opinie conform căreia „nu comunismul ne-a oprimat ci dictatura personală a soţilor Ceauşescu” (cred că asta era ideea…)
      În cei 20 de ani de la Revoluţie, am mai auzit această teză cu care NU pot să fiu de acord, să-mi fie cu iertare.
      Păi, este foarte clar că Revoluţia Română din 1989 a avut în primul rând un caracter ANTICOMUNIST şi ANTISISTEM !!! Aaaa… normal că a fost şi anticeauşistă dar ca să spunem că „nu comunismul era cel care ne oprima” este O GREŞEALĂ FOARTE GRAVĂ pe care sunt obligat cu tot respectul să o corectez. Păi, noi când am participat la Revoluţie DE CE am strigat JOS COMUNISMUL ?!? De asemenea, DE CE am strigat VREM ALEGERI LIBERE ?!?
      Eu nu spun aici poveşti de adormit copiii pentru că Dumnezeu a vrut să particip şi eu în zilele de 21 şi 22 şi AM VĂZUT CU OCHII MEI şi AM AUZIT CU URECHILE MELE ce s-a strigat de către demonstranţii de la Inter
      (eu am fost chiar între ei, lângă fostul „Parking Ciclop” şi am stat acolo de la ora 12.15 la ora 21.20 când am plecat acasă epuizat de oboseală şi fără voce). A doua zi, pe 22 decembrie 2009, am fost la C.C. de la ora 11.15 până la ora 16.45 când am plecat acasă nemâncat şi terminat de oboseală (încă nu se declanşase focul, aşa a vrut Dumnezeu să plec cu 30 minute înainte să înceapă nenorocirea… poate că acum nu mai eram… şi nu mai era nici acest blog…)
      Dacă sistemul comunist era „bun” şi „nu ne oprima” atunci DE CE noi am strigat atât pe 21 cât şi pe 22 :
      „LIBERTATE TE IUBIM,
      ORI ÎNVINGEM, ORI MURIM !”
      ?!?
      Am fi cerut LIBERTATE dacă aceasta ar fi existat în comunism ??? Am mai fi strigat atâtea ore până la epuizare „JOS COMUNISMUL” şi „VREM ALEGERI LIBERE” ??? Poate că dictatura lui Ceauşescu nu a fost chiar atât de criminală ca pe vremea lui Petru Groza, Ana Pauker sau Gheorghiu Dej adică nu a fost atât de stalinistă, dar totuşi comunismul era tot comunism, poate cu „faţă un pic mai umană” (deşi am văzut la Revoluţie cât de „uman” a fost… cum au deschis focul asupra populaţiei paşnice şi cum au ars cadavrele la Crematoriu şi au aruncat cenuşa la canal…)
      Comunismul ca şi fascismul NU AU CUM SĂ NU OPRIME SOCIETATEA !!! Aceste sisteme sunt represive şi oprimante PRIN ÎNSĂŞI NATURA LOR !
      A spune că „nu sistemul comunist era cel care ne oprima” este un lucru pe care nu am cum să-l accept şi nu-l voi accepta niciodată !

      De asemenea, mi-a atras atenţia o altă afirmaţie :
      „Prea mult iubeam atunci libertatea ca să acceptăm înlocuirea unei dictaturi cu alta…”
      Aaa… foarte interesant acest punct de vedere nu am ce să spun… Deci cu alte cuvinte, dacă li s-a permis nemernicilor (foşti securişti şi activişti de partid) să candideze la funcţiile publice, prin asta s-a contribuit la consolidarea democraţiei în România ? Nu cumva este tocmai invers ? Nu cumva accesul şi ascensiunea acestor indivizi în structurile Statului Român a însemnat o regrupare a forţelor neocomuniste care au tras România în jos în anii ’90 ?!? Nu cumva aceşti „oameni de bine” au confiscat Revoluţia ?!? Nu cumva dacă se adopta Legea Lustraţiei, România ar fi ajuns DEPARTE şi ţara ar fi evoluat mult mai mult (fără mineriade, golaniade şi alte asemenea nenorociri care au ţinut ani de zile România în loc) ???
      Cu alte cuvinte, dacă eu am semnat în 1990 Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, asta se cheamă că „am adus atingere” drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale securiştilor şi activiştilor de partid ?????????? Păi, să fiu drept, nu-mi pare rău deloc ! Este mai bine de 1000 de ori să le încalci acestor indivizi drepturile lor democratice, decât să se ducă în jos România… aşa cum s-a întâmplat în anii ’90 (cred că nimeni nu poate contesta această realitate, faptul că fragila democraţie românească A AVUT ENORM DE SUFERIT datorită respingerii adoptării Legii Lustraţiei şi astfel s-a permis accesul la putere a tot felul de elemente exponente ale sistemului comunist.
      Aceasta este părerea mea şi mi-o menţin !
      Nu am cum să văd altfel lucrurile !

  2. Revoluţia încă nu s-a terminat, încă o simţim, încă facem parte din ea. Are rădăcini perene în sufletele noastre care nu se smulg atât de uşor, cel puţin până nu ne vom împăca noi cu noi şi totodată ei cu noi.

    Toate cele bune!

    • Sunt absolut convins că pentru noi, Revoluţia încă nu s-a terminat şi aici nu mă refer numai la aspectul sentimental-emoţional-afectiv, ci şi la evoluţia generală a societăţii româneşti care de bine, de rău, mai mult forţată, decât de bunăvoie, trebuie să meargă înainte, INDIFERENT CE FEL DE GUVERN AR FI LA PUTERE !
      Nimeni nu îşi mai poate permite să ducă ţara în jos, indiferent ce coloratură sau doctrină politică ar avea.
      De fapt, în România ultimilor 20 de ani, s-a văzut foarte clar că doctrinele politice ale partidelor nu au o prea mare relevanţă, având prioritate cu totul alte criterii mult mai „importante”… Cei care am fost participanţi la Revoluţie şi am trăit intens acele zile dramatice, nu avem cum să uităm şi sunt de acord cu tine atunci când te referi la rădăcinile care au prins adânc în sufletele noastre… Cei care au stat acasă instalaţi în fotoliu sau la televizor în acele zile de 21 şi 22 Decembrie 1989 ar trebui să comenteze mai puţin şi să fie mai respectuoşi faţă de Revoluţie şi faţă de cei care şi-au dat viaţa pentru ca astăzi să trăim ALTFEL !
      Este adevărat că trăim o perioadă foarte grea, nici acum nu este uşor, dar nici să ne întoarcem din nou la dictatură nu este o soluţie (deşi există şi indivizi cărora le surâde această idee de-a dreptul stupidă).
      Chiar zilele trecute discutam cu un domn în vârstă care spunea că ar fi foarte bine să ne întoarcem la un sistem totalitar şi chiar propunea o dictatură militară ! I-am spus acestui domn, că dacă s-ar întâmpla o asemenea nenorocire, ar însemna că degeaba a fost ciuruit de gloanţe bunul meu coleg de la Electroaparataj, Cornel Baldovin (a lăsat în urma lui o soţie şi un copil).
      Scumpul meu coleg Corneluş NU A MURIT ÎN ZADAR ÎN ZIUA DE 21 DECEMBRIE 1989 deşi aşa s-ar părea la prima vedere.
      Cornel a murit pentru ca tu şi eu să trăim ALTFEL şi oricât de greu ne-ar fi, trebuie să recunoaştem cu toţii că trăim ALTFEL !
      Îţi mulţumesc mult pentru comentariu şi te mai aştept !

  3. Întrebare întrebătoare: De fapt, ce s-a schimbat de atunci în gândirea unora ?!?

    • Da, este foarte bună această întrebare :
      S-A SCHIMBAT OARE CEVA ÎN CAPUL ŞI ÎN GÂNDIREA UNORA ?!?
      Să fiu sincer, mi-am pus şi eu această întrebare de multe ori !
      Dar sper că totuşi după 20 de ani, procentul celor care încă nu au suferit o schimbare de mentalitate, să fie mult mai redus decât în anii ’90. Poate că cei trecuţi de 60 de ani (sau poate chiar de 50) nu-şi vor schimba NICIODATĂ mentalitatea dar am speranţa că generaţiile următoare sunt rupte complet de ceea ce a fost în anii dictaturii comuniste. Nostalgiile de tipul „era mai bine înainte” mai există şi acum dar sunt convins că ele vor dispare treptat odată cu evoluţia economică, socială, democratică a societăţii româneşti. Într-adevăr, este vorba de UNII şi de mentalitatea UNORA deci nu putem generaliza şi nu putem spune că românii nu şi-au schimbat mentalitatea.
      Am convingerea că schimbarea continuă (Revoluţia continuă) fiind vorba despre un proces mai îndelungat care depăşeşte previziunea de 20 de ani a lui Silviu Brucan.
      Poate că poporul român are nevoie de 40 de ani şi nu de 20 aşa cum s-a spus.
      Dar oricum, indiferent cât va mai dura, sunt sigur că până la urmă VOM REUŞI !
      Nu avem încotro ! Nu există alternativă !
      Procesul este ireversibil !


Trimite un comentariu dar pentru a fi aprobat, nu uita să respecţi Regulamentul acestui blog !

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: